Blogul proletarului de tranzitie

December 5, 2017

Teze (paispe)

Filed under: Idei personale — proletaru @ 8:48 pm

A murit regele Mihai, Dumnezeu sa-l ierte! E ceva tristete in chestia asta, dar nu e covarsitoare. Pentru ca tristetea adevarata, incomparabila, a fost in realitate pe 3 ianuarie 1948. Atunci, cand regele a urcat in tren, scria Adriana Georgescu ca romanii au simtit ca si-au pierdut rostul. Practic, Romania istorica era sinonima cu regalitatea. Doliul a fost, si el, masiv si de neimpacat, tot atunci.

Acuma e, asa, un doliu in abstract. Pentru noi, cei carora principesele si Duzii regali ne-au ascuns demult chipul regelui, el a murit ceva mai de multisor.

*
Azi au venit unii de la echipa de securitate a scolii sa-mi ridice un student din clasa. L-au “eliberat” dupa vreo jumatate de ora, timp in care omul a avut de dat lamuriri. Se pare ca nu s-a putut stapani si l-a injurat pe Facebook pe un alt student care propusese ca toti copiii sa invete, in scoli, din clasa intai daca se poate, care e chestia cu identitatea sexuala si cu schimbarea de sex.

Trecand peste faptul ca e absolut aberant sa te caute gardienii pentru o postare pe Facebook, admit starea de culpabilitate a omului. L-au luat nervii. Zic: “Domnule, de ce trebuia sa-l injuri? Pentru ca, la o adica, ambasadorii intolerantei sunt cei mai intoleranti. Chestiunea nu e de azi, de ieri, eu o stiu de cand am venit in Chicago si am citit publicatiile queer, la o adica toate foarte agresive. Ideea e sa lucrezi numai pe fapte.” “Adica cum?” ma intreaba omul. “Pai, e simplu, zic, trebuie sa admiti ca e posibila predarea respectivei informatii la clasele mici. Ca o ipoteza. Dupa care intrebi cum se face. Cum ar dori omul care o vrea realizata sa o transpuna in fapte.” “Pai crezi ca ala stie?” ma intreaba omul. “Exact. Nu stie. Are o idee despre ce ar vrea sa se intample. Doar ca, practic, pentru a explica ceva la nivel de scoala generala, trebuie sa existe o teorie stiintifica in legatura cu asta. Ori, dupa cum recunosc chiar cei implicati in chestiune, fenomenul identitatii sexuale pierdute si regasite mai apoi e unul foarte confuz. Cand vei ajunge sa-l traduci in limbaj stiintific si sa-l aplici la “x” indivizi din specia ta, numar suficient si necesar, ai o teorie susceptibila sa intre si in procesul de educatie.” “Pai asta o sa zic de-acum incolo,” se lumineaza omul. “Dar, zic, auzi, alta idee si mai si. Ce-ar fi sa nu mai zici nimic?”

Omul se blocheaza. Pai cum, acum, cu onoarea lezata, si hartuit la diverse nivele, sa ramana in culpa. Ii explic ca nu ramane in culpa, ramane doar in tacere. Uite, zic, daca toti astia care iau atitudine la initiative absurde ar tacea, e de presupus ca la un moment dat ar inceta si cei cu initiativele sa le mai produca. E o posibilitate, o idee. Stiu ca e contrar revolutiei de clasa si miscarilor sociale majore, si e prin definitie contrara si ideii de dialog in sine, dar lucrul asta nu s-a mai facut de la Marcus Aurelius incoace. Ce-ar fi sa nu reactionam? Poate c-o putem incerca si pe asta.

Pleaca neconvins. Nu e fan Marcus Aurelius. E probabil ca in prima faza o sa-i spuna preopinentului cum stam cu stiinta, dupa care o sa-l arda la origini, neamuri si preferinte.

Advertisements

November 30, 2017

Sa scrii (si sa tii pentru tine)

Filed under: Idei personale — proletaru @ 7:51 pm
Apropo de episodul Bot, Liiceanu, Cartarescu et Co versus literatii de Rahova, mi se pare am avut dreptate cu scepticismul vizavi de nobilimea senectutii. Toata chestia asta cu varsta si intelepciunea, calmul, eminenta cenusie care ia, in timp, dimensiuni tot mai sistematice, e o baliverna. In realitate, cum omul imbatraneste, cum devine tot mai furios, incapatanat si intolerant. Tot mai calau, la o adica. Ii vrea pe toti distrusi, discreditati si demolati.
 
Intrebarea e urmatoarea: pe vremea comunismului, putea Liiceanu sa accepte ca exista scriitori gen Dinu Sararu ori Dumitru Radu Popescu si ca trebuiesc lasati sa existe? Sau putea Cartarescu sa accepte ca o editura care-l publica pe Salcudeanu era susceptibila sa-i publice si lui “Poemele de amor”? Putea, domnule. Puteau cu totii, ba chiar se si salutau, politicos, cu respectivii uzurpatori de literatura! Numai ca uite, aceiasi oameni nu mai pot azi accepta ca au si unii ca Voiculescu ori Nastase dreptul sa scrie ce-i taie capul, chiar fara a fi numiti scriitori. Aceiasi scriitori autentici si consacrati nu mai pot accepta nici ca exista edituri in Romania care ii publica si pe delincventii cu pricina. Drept pentru care isi indeamna publicul la boicot.
 
Azi, din cate inteleg, liderii intelectuali ai Romaniei ii boicoteaza pe cei de la Editura “RAO.” Dar cum vinovatii mai au acces si la alte nise ale vietii publice si private, e de presupus ca vor trebui boicotate si alea. Probabil ca maine cei mai de succes autori din Romania au sa-i boicoteze pe patronii care tin “Alimentara” de unde-si cumpara Nastase si Voiculescu paine, iar poimaine au sa dea cu pietre in gardul scolii unde-si duc aia nepotii. Si de-acolo incolo ne lamurim de fapt ce-si doreste fiecare luptator pentru libertate, membru al “Grupului de Dialog Social:” sa dialogheze numai cu el insusi. Si cu toti aia care au aceeasi parere.
 
In incheiere, un citat din “Jocul Ielelor,” la fel de actual azi ca in 1918:
 
“PENCIULESCU: Baiatul asta scrie cu sira spinarii, nu cu capul. Isi bate joc de cititori.
 
VASILIU: Domnule Penciulescu, va rog…
 
PENCIULESCU (Fierband): Ce ma rogi? Cum poti dumneata sa scrii ca tara romaneasca este condusa de escroci, de sarlatani si de hoti? Cum? Dumneata crezi sincer ca Take Ionescu, Marghiloman ori fratii Bratieni sunt niste escroci? Ei nu, zau… Te pomenesti ca ti-ar fi frica sa calatoresti cu Take Ionescu in compartiment! Vrei sa-ti spun cinstit?… Daca ar fi sa calatoriti impreuna, mai degraba m-as astepta ca dumneata sa-i bagi lui mana in buzunar… sa-i subtilizezi portmoneul… cand ar privi, visator, pe fereastra… Domnule, oamenii politici nu sunt escroci… Escroci suntem noi, care suntem siliti sa traim de azi pe maine. Escroc esti dumneata, care iei leafa pentru o meserie pe care nu o cunosti… Escroc sunt eu, care in fiecare an iau bani de la minister ca sa scriu o carte pe care toata lumea stie ca n-am s-o scriu niciodata. (Se intoarce catre Gelu si Praida) Auzi cine vorbeste… si cum vorbeste despre oamenii politici romani… […] Afla, tinere nesabuit, ca politicianul roman danseaza cu legea elegant, fara sa o calce pe picioare…
 
PRAIDA (Surade amuzat): Si ca in genere, chiar la cinci ani odata, obosit de cinste, el nu danseaza decat pe contul statului.”

November 12, 2017

Louie

Filed under: Idei personale — proletaru @ 7:23 pm

Pe C.K Louis l-am descoperit numai in cursul anului trecut. Un umor coroziv, gesturi si fraze cat se poate de neortodoxe, reactii fara menajamente la viata cotidiana. L-am urmarit cu interes, si mi s-a parut ca are atat talent literar cat si actoricesc. A facut stand-up (la greu), a facut sitcom (Louie, sezoanele 1-5), a facut serial dramatic (Horace and Pete), a facut drama (Trumbo), a facut niste short-uri independente pe 16 mm pe care le-a platit, pe vremuri, cu banii de mancare. A facut multe si a invatat multe. Si cand a fost randul lui sa-i invete pe altii, gen Chris Rock ori Lance Crouther, s-a achitat cu brio de datorie.

Cu toate ca stiam ca are o obsesie profunda vizavi de auto-erotism, reliefata si de multe din skit-urile lui, au fost greu de digerat evenimentele intamplate acum trei zile. Pe scurt, omul a fost practic scos din Hollywood ca urmare a acuzatiilor venite din partea unor foste partenere de scena, care isi amintesc cum Louis le-a cerut, pe vremuri, prin turnee si prin culise, sa asiste, in calitate de spectatoare, la niste acte de onanism ale lui. Comedianul a recunoscut si si-a facut mea culpa. Se va retrage. Ca alegere personala, dar si ca parte a masurilor extreme aplicate de noua versiune a comitetului Hays in Hollywood. Astfel, inainte sa se retraga el, personal, C.K Louis a fost zburat de la pupitrul tuturor show-urilor si filmelor din care era implicat in ultimii ani. Cu toti banii bagati in ele, cu toata publicitatea, cu toata aderenta la public. Show-urile lui vor fi, probabil, in intregime retrase din magazine, iar filmele lui se vor trafica pe sub mana, pe net si pe-aiurea.

Faptele sunt reprobabile, nimic de zis. Numai ce auzi de chestii d-astea si-ti vine s-o iei la fuga pe campii. Pe de alta parte, apare aici un gen de pedeapsa cu care nu suntem obisnuiti. Nu-ti pierzi libertatea, dar iti pierzi, efectiv, numele. Rostul. Mostenirea, creatiile, lucrarea unei vieti, toate sunt instantaneu declarate nule de societate. Nu vreau sa fac judecati aici asupra valorilor morale profesate de societate americana, dar pedeapsa mi se pare disproportionata. Si, ca sa fiu sincer, am o problema si cu acuzatiile. Toate actritele astea care au venit acum in fata ca sa-si exprime feminitatea si dreptul la libertate sexuala, vorbesc de cazuri petrecute acum mai bine de zece ani, chiar douazeci, douazeci si cinci de ani. Vorbesc despre cazuri in care colegul Louie le-a cerut un favor sexual la care cele mai multe au consimtit. Adulte, fiind, cu rationalitatea in buna regula. Iar cele care n-au consimtit, fie l-au pleznit pe om peste obraz, fie l-au injurat de mama. Atunci, pe loc. Reactii mult mai justificate, dupa parerea mea, decat a sta pe margine douazeci de ani si a te sesiza tardiv ca feminitatea ta a fost lezata. Mai ales ca sesizarea asta, acuma, nu pare tocmai legitima.

Sesizarea e nu numai tardiva, are si izul unui puternic interes. Nu s-a petrecut atunci, nu s-a petrecut la un an, doi, trei, dupa eveniment. Se petrece acuma, la zece ori douazeci de ani distanta. Acuma, cand curentul e creat, cand deja e o moda sa iesi la rampa si sa faci putina inchizitie retroactiva. Cand presa de scandal plateste bine pentru subiectele care pot duce la terminarea carierei unor actori si producatori semnificativi. Cand oameni care n-au avut lumina rampei atintita, multa vreme, asupra lor, isi traiesc, prin denunt, cele 15 minute de succes. Si ma gandesc ca poate, putin, contribuie la toate declaratiile astea si faptul ca toti astia pusi sub acuzare sunt niste oameni cu greutate in Hollywood, in timp ce acuzatorii sunt fie niste ex-names, fie niste no-names. Repet, nu spun ca faptele sunt scuzabile pe chestia asta. Spun numai ca greutatea pe care presa o da acuzatorului ori acuzatiei nu mi se pare justa. In fond, cu exceptia faptelor de care se face vinovat Harvey Weinstein, cele mai multe fapte pe care acuzatorii le declara presei sunt de categoria Louis C.K: onanism, saruturi si atingeri nefiresti, flirt-uri insistente, glume cu tenta sexuala. Chestii care s-au petrecut, se petrec si se vor petrece in majoritatea institutiilor unde angajatii sunt stransi impreuna, foarte adesea peste opt ceasuri pe zi. As adauga ca majoritatea instutiilor americane, cu predilectie companiile unde angajatorul vrea ca angajatii sa se simta “ca intr-o mare familie,” cu bucatarii masive, cu sala de sport si cu mese de biliard pe coridoare, vor suferi de pe urma acestui “familiarism” sub aspectul acuzatiilor de hartuire sexuala. Hartuirea asta nu are de-a face numai cu puterea de care cineva abuzeaza; are de-a face si cu spatiile inchise, si cu intersectarea zilnica a colegilor de serviciu, si cu psihologia lor, si cu semnalele care se interpreteaza gresit, si, pana la urma, chiar cu excesul de colegialitate. Misconduct-ul sexual e la el acasa oriunde lumea va fi claustrata arbitrar sub pretextul unui mediu mai putin stresant de munca si de recreatie.

Iar publicul, ce sa mai vorbim. Publicul stie. Toti “stim” cum a ajuns cutare in cutare pozitie. Nu pe merit, nu pe talent, ci pe jocuri de culise si pe favoruri, probabil chiar sexuale. Un om din trei, intrebat ceea ce crede despre ascensiunea cuiva, va fi sincer si o va spune: probabil prin mijloace oculte. Problema sunt ceilalti doi, care o cred si o ascund din dorinta de a da un raspuns corect politic. Nu ma indoiesc ca la un milion de insi care favorizeaza “ocultul,” au sa fie o suta-doua de oameni de buna credinta care sa puna in balanta si factorii obiectivi. Insa noi, publicul larg, avem sa-i credem pe acestia naivi. Asa e lumea noastra, un mediu nesigur si suspect. Traim zilnic in interiorul unui sistem de analiza al societatii contemporane care pare sa fi fost creat de Sigmund Freud insusi. Intentiile nu sunt ceea ce par, motivele sunt discutabile, mecanismele de desfasurare ale unui proces nu sunt niciodata transparente iar partea nevazuta atarna labartata in strafunduri, ca si burta unui iceberg. In aceasta lume, cu totii “stim” mai bine despre ce a fost vorba. Cu totii gandim, deja, de mult, ceea ce faptele vor releva la un moment sau altul. Iar cand o fac, ne confirma invariabil ca am avut dreptate. Ca, de fapt, peste tot e pe jocuri de putere, pe presiune, pe santaj, pe scarbosenii si pe glume de cacat.

In incheiere, as adauga ca in comparatie cu ceea ce gandim noi, sa ma iertati, dar realitatea de multe ori se prezinta ceva mai candida. In comparatie cu ceea ce credem noi despre culisele civilizatiei noastre, chiar mi se pare ca acele chestii pe care le-a facut Louie ar putea sa intre la categoria fleacuri.

Next Page »

Create a free website or blog at WordPress.com.