Blogul proletarului de tranzitie

September 19, 2017

Prostul pur

Filed under: Idei personale — proletaru @ 8:30 pm
Sunt prin presa romaneasca niste jurnalisti carora le place acuma sa faca pe prostii. Sau asa-zisii prosti cu dedicatie. Acuma, dupa ce ies la lumina (in mod mai mult sau mai putin oficial) diverse masinatiuni prin care cutare institutie si-a aservit un organ de presa, apar si presarii respectivi cu intrebarea: cum, oficiosul asta la care lucram eu era chiar opera SRI-ului? Sau, cum puteam eu sa stiu ca in loc sa fiu un impartial pastrator al cheilor dreptatii devenisem, practic, angajatul cutarui securist? Si asa mai departe.
 
Chestia asta, din partea ziaristilor cu pricina, eu o accept. O sa citesc interventiile alea ca pe niste recunoasteri, totusi. Adica in urmatoarea cheie: eu, ca jurnalist, aveam idee despre cutare si cutare lucru, dar… Pe vremea aia trebuia sa scriu, sa lovesc in marii corupti, sa o fac de la adapostul cuiva, de pe pozitia cutare si cutare, ori, ma rog, trebuia sa supravietuiesc. Pozitii de genul asta pot sa inteleg, pot sa accept, sa absorb. Pot sa recompun in minte un mecanism al muncii de ziarist care, la un moment dat, devine si actor cheie pe piata media romaneasca. Si care, prin asta, atrage si cutare patron, si cutare retributie, si cutare misiune, si cutare porunca. Poate ca nu-mi convine ca acum individul alege sa faca pe prostul, dar e treaba lui. Eu ii accept declaratiile, pentru ca stiu ca dincolo de masca asta, a prostiei, am de-a face totusi cu un smecher, unul cu mintea la purtator, cu talent la scris, cu ce-i al lui e al lui.
 
Pe de alta parte, mai exista si prostii puri. Prostul pur e unul care nu stie niciodata pe ce lume se afla. Nu stie pentru cine-a lucrat, cum a lucrat, de ce a lucrat. Crede ca a lucrat pentru sine, ca a zis adevarul, ca a scris numai ce-a crezut el, ca e de nemanipulat si de neclintit. Nu pricepe ca acuma e de lasat ciorba sa scada, ca nu se poate inteti flacara, ca e timpul unor taceri semnificative, e timpul statului in umbra, timpul adevarurilor mici. Un astfel de jurnalist mi se pare distinsul M.B. Fost EVZ-ist, fost, fost sef la Romania Libera, omul a fost mereu in carute discutabile si mereu a pretins ca nu face decat sa-si spuna opinia. Liber, neinfluentat de nimeni. Si ultima lui opinie, vizavi de unii care s-au luat la bataie intr-un studio de televiziune, suna cam asa: ala care a dat pumnul trebuie sa dea socoteala pe vecie, sa fie ostracizat, condamnat si terminat cu totul, pentru ca nu e omul de care avem nevoie. Societatea noastra e una de oameni noi, toleranti, cosmopoliti, destepti, iar ala e caveman. Gata, la groapa cu el.
 
Daca e liber si neatirnat, atunci M.B e chiar un ziarist aparte. E un om de litere care, dupa douazeci de ani de presa, e tot echivalent cu unul care abia a pasit pe planeta asta. Un om care n-are idee despre nimic si care nu vede ca scandalurile din media si din politica romaneasca nu sunt exceptia, ci regula. Nu vede ca rasa oamenilor noi mai are ceva pana sa iasa la suprafata, ca pana una-alta nu s-au facut remarcati pe nicaieri, ca e plin peste tot in Romania, pe strazi, prin parcuri, prin localuri ori pe sosele, de oameni gata sa te ia la injurat, la inghiontit, la omor daca e cazul. Nu vede ca peste tot, la fiecare colt de strada, e cate un maraitor si ca netul e plin si el de oameni care, (ca si mine acuma, ca tot veni vorba!) te taxeaza scurt atat pentru inteligenta cat si pentru prostie. In fond traim exact in miezul acelei ere in care orice enunt prostesc poate fi postat in mod public si tot se va gasi aparat de o gasca de oameni care il cred genial, la fel cum o fraza desteapta, odata publicata, tot isi va lua sudalme destule. Nicaieri nu e echivalarea unui Becali cu un Einstein mai posibila ca in Romania noastra.
 
Romanul, in genere, e unul care, orice ai zice si-ai face, te-asteapta la interval. Ti-o intoarce el, ti-o arata, ti-o trage scurt si concis. Daca nu te poate plezni la propriu, te miruieste el cumva. Daca nu te poate atinge profesional, iti zice ceva de mama. Daca nu de mama, de neamuri directe si indirecte. Fiecare de pe pozitia lui, de la Plesu si pana la Palada, ti-o trag asa cum stiu ei si cum se pricep mai bine. Nici unul nu se tine deoparte, nici unul nu tace intelept decat, eventual, cand isi inregistreaza ratingul in scadere. Deci sa vezi toate chestiile astea zi de zi, dar sa vii totusi si sa publici ratarile alea de randuri despre noua societate asezata si toleranta, si despre pedepsirea cum se cuvine a unuia care ne-a facut de rusine, e ceva. Sa ai senzatia ca noi, altminteri, daca nu ar fi fost cutare sa ne traga in jos, nici n-am avea cum sa ne facem de rusine, nicaieri, niciodata. Ca suntem nu cine suntem de doua sute de ani de politica proprie, ci o societate meticuloasa si echilibrata, pregatita pentru un maine european.
 
Uite, fara sa vreau sa jignesc (de unde, domnule?), aia mi se pare prostie pura din partea unui ziarist. Sa traiesti pe lumea asta dar sa te comporti ca si cand ai fi in lumea Ideilor. Lumea lui Platon, unde niciodata un hippie rasuflat n-a luat-o in freza pentru comentarii si provocari aiurea. Pe de alta parte, nu stim daca n-o mai fi trecut si universul asta imaginar, de la creatia lui, prin niste etape, in asa fel incat sa nu mai fie sigura viata nici acolo. Dar daca asa e, ce ne facem? Unde ne mai gasim locul noi, astia, echilibratii docili?
Advertisements

September 13, 2017

Teze (doispe)

Filed under: Idei personale — proletaru @ 1:26 am

Ma gandesc la matusa mea care resimte acum, catre apogeul unei vieti ratate dar demne, absolut dezinteresate de propria persoana, parerile de rau ca pe niste suferinte fizice. La fiecare regret, o durere efectiva, ca o impunsatura de cutit ori o insemnare cu fierul inrosit. Si cum ii pare rau pentru orice, de la vorbe la lucruri, de la animale la oameni, suferinta e aproape perpetua.

Cu greseli mai putine la activ, oare cati oameni n-ar putea fi reproduceri autentice ale lui Hristos? Sau, daca ajungem sa cuantificam suferinta, nu L-ar putea chiar depasi? Din Evul Mediu incoace, toti marii pedepsiti ai istoriei au trecut prin chinuri imposibil de estimat. Si totusi, majoritatea lor aveau o idee asupra motivelor suferintei prin care treceau. Isi puteau imagina o cauza, sau cel putin o ratiune a durerii.

Din ce citesc, vad si aud, mi se pare ca suferinta fara rost ii e proprie numai omului contemporan. O dovada in plus ca nihilismul are dreptate: suntem chiar in afara istoriei.

*
Daca fiecare individ care trece, intr-un fel sau altul, prin viata cuiva, ar lasa o urma cat de mica, este de presupus ca personalitatea celui atins s-ar pierde cu totul. N-ar mai fi timp pentru nimic altceva decat pentru reflectia asupra unor umbre vagi, pasagere. Cred ca dupa ce rezolvam in mod inconstient problema “vizitatorilor,” trecem la stadiul al doilea al indiferentei programate. Ne disciplinam automat intelectul sa nu-i mai ia in seama nici pe cei cu reprezentare ceva mai clara in existenta noastra. Astfel, ne putem concentra asupra ideilor, strategiilor, umorilor personale. In cele din urma, aproape toata lumea dispare si ramanem, solitari si triumfali, in orizontul propriu.

Practic, cei uitati vor deveni, in timp, suma insusirilor noastre.

*
Am sustinut deunazi o conferinta destinata informarii academice in trei oameni. Eu, organizatorul si o doamna care facea o cercetare pe subiectul informarii. In rest, nimeni. Sub un anume aspect, situatia e amuzanta: din “n” invitati, absolut nimeni nu s-a deranjat sa faca act de prezenta, dovada ca sesiunile de comunicari din mediul universitar si semi-universitar local sunt tinute cam in aceeasi stima cu reciclarile din timpul lui Ceausescu. Din alt unghi al problemei, cazul e tragicomic: absolut toti cei absenti au totusi pretentia, de la studentii proprii, ca acestia sa vina la ore. Pentru ce, pana la urma, daca ei insisi nu mai gasesc respectiva motivatie?

Scolii de astazi ii lipseste criteriul aristotelic pentru educatie, care e bazat pe interesul pur. Cel care nu-si face aparitia la scoala, o evita pentru ca n-are nevoie de ea. Dimpotriva, cel prezent, e prezent pentru ca nu poate fara. Nu e instaurata o regula a parteneriatului, doar a necesitatii.

Scoala fara chef: o definitie a educatiei moderne. Si probabil, cand ajungem sa definim cum se cuvine si acest spatiu al echivocului, si post-moderne.

Blog at WordPress.com.