Blogul proletarului de tranzitie

May 19, 2017

Opinii cu valabilitate prelungita, posibil intermitente

Filed under: Idei personale — proletaru @ 7:17 pm

Mai devreme, mi se confirma pierderea unui curs care urma sa fie tinut peste vara. Redistribuire. Redirectionare. Re-calcul.

In prima faza, raman calm. Cursul nu era, propriu-zis, al meu. Asa cum nu e al meu nici un curs, de cand lucrez unde lucrez. Uneori se intampla sa primesc cursuri, alteori nu. Totul se petrece aleatoriu, cu viteza si forta unui tsunami. Saptamani, ori poate luni de zile, lucrurile sunt linistite si difuze. E un stadiu inert, greu de suferit; dar, in contrabalans, exista si momentele de “boom,” in care poti deveni un om cheie pentru mai multe cursuri. Surprizele sunt mari, dar si deziluziile la fel.

In a doua faza, ceva mai tarziu, ma enervez totusi. Imi imaginez ca pentru curs a fost preferat, totusi, cineva care s-a nimerit prin preajma. Rationamentul e urmatorul: in faza asta, tarzie, toti titularii si-au luat deja cursurile. Cateva au ramas neocupate, si departamentele au inceput negocierile cu personalul suplimentar pentru ca respectivele cursuri sa fie ocupate. In aceste conditii, poti crede foarte bine ca in momentul in care esti intrebat daca preiei cursul si tu accepti, totul devine o formalitate. Daca ceva se schimba in acest interval e numai datorita factorului accidental. Altcineva apare pe traseu: cineva mai apropiat de departamentul respectiv, cineva mai in miezul lucrurilor decat esti tu, cineva – de ce nu? – mai frecventabil decat tine.

Momentele de iritare sunt si prilejul marilor intrebari. De fapt filosofia insasi e o combinatie de nerv – care vine intotdeauna cu o chestiune lipsita de raspuns – si calmul ulterior prin care se cauta raspunsuri posibile. In cazul de fata, odata ce raspunsul mi l-am putut sugera aproape instantaneu, calmul n-a mai revenit. Ca atare actul filosofic a ramas incomplet. In schimb, am inceput sa reflectez asupra unui act, sa-i spunem, istoric.

Venit in Statele Unite dintr-o parte a lumii unde cota istorica a universitatilor de prestigiu incepe de pe la 1700, ca absolvent al unei atari institutii, ajungi adesea la dileme. E aproape inevitabil sa nu te intrebi care e jocul de forte care face aici, pe plan local, ca odata ce pasesti pragul unei scoli cu 20-30 de ani vechime, istoria ta universitara sa nu insemne mai nimic. Esti la fel de proaspat si de nesemnificativ pe cat e, poate, un turist. Sau un student intr-un program de schimb interdiscipinar. Practic, ce suscita o asemenea viziune? Faptul ca esti strain? Putin probabil, societatea americana de azi e all-inclusive. Faptul ca vii dintr-o alta institutie de invatamant? Aproape imposibil, exista standarde stricte de egalizare a creditelor si a experientei. Faptul ca sunt prea multe programe existente? Cu neputinta; in tot trecutul tau ai vazut, citit si conspectat inca din liceu majoritatea materialelor care alcatuiesc programele academice privind publicul general. Ca atare, ce poate sa fie?

O sa va raspund simplu: e, pur si simplu, vorba de aplicarea locala a celebrului dicton (britanic, de pare) de om potrivit la locul potrivit. Nu vreau sa caut exemple de relatii, de pile, de nepotism. Ele au existat, dar cred, efectiv, ca astazi s-a ajuns dincolo de asta. Nu vreau sa vorbesc nici de logica, ea conteaza putin spre deloc in majoritatea deciziilor. O sa vorbesc despre un apogeu al tehnicitatii.

Statele Unite sunt o tara atat de practica incat au ajuns sa functioneze aproape numai in baza unui argument tehnic. Societatea e vazuta ca un ansamblu de piese; totul merge catre ansamblarea ideala a mecanismului. Intocmai unui mecanic, sistemul ia cheia, surubul si piulita care ii sunt la indemna si le fixeaza pe “board.” Alte piese, mai indepartate, desi functionale, desi potrivite, sunt desconsiderate. Toata mentalitatea e ca surubul de care ai nevoie, piulita necesara si ustensila de insurubat sa fie imediat tangibile atunci cand ai nevoie de ele. De regula, prima piesa gasita e si cea montata. Sigur ca auzind asta o sa va indoiti. Sigur ca o sa chestionati subiectivitatea celui in cauza, sigur ca o sa presupuneti ca lucrurile stau altfel, ca exista o masuratoare a candidatilor, o analiza, o ierarhie. Pentru ca nu se poate, pentru ca lumea a evoluat. Azi avem criterii, avem etica, avem o norma. Si eu va zic: nu exista, domnule! Nu avem, la 2300 de ani de la etica lui Aristotel, nici o norma. Nici o ierarhie, nici un concept al valorii. Avem doar termenii “imediat” si “pe termen lung.” Si nu-l folosim decat pe primul. Si nu privim dincolo de el. Nici nu ne intereseaza, nici nu ne ajuta.

In aceasta societate, concepte precum “traditie universitara,” “educatie clasica,” “experienta in munca” devin precare. Sunt si vor fi mereu vehiculate, dar vor avea mai putin continut decat o imagine pasagera in inconstientul lui Jung. Vor ramane mereu la stadiul de vorbe care umplu niste pagini. Vorbe care, statistic vorbind, vor aduce mai mult profit pe piata hartiei si a tipografiilor decat, vreodata, bani in buzunarul celor care le folosesc pentru a accede la diverse posturi.

Hope does not pay. Study does not pay. Experience does not pay. Premeditation does. Adica speranta, studiile si experienta nu aduc bani. Numai calculul la rece.

Advertisements

Blog at WordPress.com.