Blogul proletarului de tranzitie

February 22, 2017

Teze (noua)

Filed under: Idei personale — proletaru @ 7:26 pm

Cum te loveste cate-o suferinta, intelegi pe loc ca tot universul se invarte in jurul tau. Parmenide e mai actual decat orice filosof cu care ai dormit vreodata sub perna. In clipa bolii, toate promisiunile dinainte (“Daca o fi sa fie, atunci suport!” ori “Mai bine cutare nenorocire decat alternativa ei!”), toate inchipuirile tale eroice se duc dracului. Ai prefera orice, numai sa scapi. La urma, gesturile majore, suparomenesti de demnitate nu sunt decat o modalitate de-a te rafui cu suferinta insasi, nu o alegere sobra si constienta. Vrei pur si simplu sa tragi si tu un picior unui mecanism care te-a pus la pamant. Ia de-aici, baga-mi-as…

Clipele astea de suferinta iti dau, totusi, masura performantelor acelor oameni despre care ai citit ca au indurat diverse cazne cu fruntea sus, fara rabat de la principii. E o revolta. O auto-sustinere miraculoasa care vine, pur si simplu, dintr-un management prost al supararii. Nu sunt nici minuni, nici mari destine.

“Hai ma, or sa zica destui, ce, crezi ca toti sunt ca tine?” Iar raspunsul e cu atat mai limpede cu cat ai simtit pe proprie piele din ce resorturi minuscule si insuportabile, din ce simturi tactile si terminatii nervoase se trag destinele mari: Da!

*
Deunazi, la televizor, unul descrie spectrul partidelor “de dreapta.” Partidul Liberal, Partidul National Taranesc, etc. Si tipul se pare ca e doldora de materie, se ocupa de nu stiu ce stiinte politice.

Acu’ chiar stiinte n-or fi ele, de vreme ce n-au surprins inca amplasamentul traditional al liberalilor care e centrul si al taranistilor care e centru-stanga. La uniunea dintre Maniu si Mihalache, Partidul National transilvan, condus de primul, era un partid etnic (un soi de UDMR al fostului imperiu), cu putine pretentii de reforma si economie politica, iar taranistii lui Mihalache erau de stanga cat cuprinde, ei cerand de la stat divizarea proprietatilor marilor boieri (chiaburi) si impartirea echitabila a pamantului. De asemenea eliminarea primilor cu adevarat capitalisti autohtoni: arendasii – intermediarii de proprietati. Simbol de partid: secera.

Unirea acestor partide, alminteri incompatibile, s-a facut in anii ’20 in scopuri pur electorale. Taranistii, munteni prin definitie, n-ar fi putut accede la putere fara votul transilvan. Partidul National, la randul lui, isi pierduse insemnele (prin hotararile guvernului liberal din ’23) si scopul, odata Transilvania intrata in corpul tarii. Acest USL al interbelicilor romani a functionat si intrat in istorie ca o asociatie de interese – numai mersul vremurilor i-a conferit misiunea de a face opozitie comunistilor dupa ’45. Ca si program, nici PNL, nici PNT nu intra la categoria aia la care ar vrea lumea sa intre.

Daca ar fi sa le zici oamenilor de azi ca, esentialmente, nu exista propriu-zis un partid de dreapta in Romania, toti s-ar uita la tine ca un ignorant. Cu toate ca, sub aspectul posesiunii de informatie istorica, eticheta e reversibila. Dar, ca sa concluzionam tot in cheia vremurilor: ce anume nu e reversibil dupa suficient timp?

Poate ca anii 2017 sunt, intr-adevar, anii in care opozitia curenta e de dreapta. Dupa ce-a fost ambidextra, mai de voie mai de nevoie, cateva decenii la rand.

Advertisements

February 6, 2017

Teze (opt)

Filed under: Idei personale — proletaru @ 9:48 pm

In Romania, impresia generala e ca numai politicienii fura. Restul compromisurilor sunt acceptabile. Sa intri peste rand undeva, merge; sa te angajezi pe o “vorba buna” merge iarasi; sa ocupi un post ale carei atributii nu le posezi e acceptabil, pentru ca “se invata;” sa bagi un ciubuc in buzunarul unui doctor e in regula, fiindca e pentru o cauza dreapta; sa mergi cu tramvaiul fara bilet se poate, ca nu te dau banii afara din casa; sa canti sau sa joci in filme fara sa ai talent, se inghite, ca d-aia e societate de consum; sa “moderezi” la televizor o emisiune unde unii se cearta ca chiorii, e un aspect neesential al meseriei; sa scrii fara sa ai habar de gramatica e o chestiune peste care “se trece cu vederea,” mai ales daca esti baiat bun; finalmente, sa stii ca atunci cand o sa-ti termini studiile iti iei si-un doctorat, ca s-au mai dau un milion pana acum, e in firea lucrurilor.

Si mie mi se spune ca societatea romaneasca de azi e europeana. E reformata si perfect constienta de rolul ei, numai politicienii sunt ticalosi. Pai hai sa-i schimbam, mai ales ca avem cu cine!

*
Printre altele, un mesaj dat din “mana-n mana” pe Facebook, continand ideea ca rautatea se naste din prostie, inferioritate si frustrare. Nu e, domnule! Se naste din obisnuinta.

Si obisnuinta nu apune niciodata.

*
“Arrival,” film Sci-Fi pe o tema de… semiotica. Trei sferturi din el se invarte in jurul constructiei si descifrarii de mesaje; te astepti, prin urmare, ca finalul sa-ti tranteasca un mare adevar despre erorile in comunicare. Despre misinterpretari. Da’ de unde! Finalul e despre o nostalgie oarecare a umanitatii. Un sirop.

Sa ai cunostintele si sansa de a vorbi despre ceea ce se nu se vorbeste si sa inchei cu un sandwich din McDonalds, asta pare sa fie destinul cinematografiei americane contemporane.

*
Frecusuri peste tot. Si presedintele american e in razboi cu un soi de guvern, mai exact cu Secretariatul de Stat care tocmai i-a blocat ultima decizie, cea de retragere a vizelor temporare pentru unii cetateni straini. Ordonanta si asta, numai ca echivalentul american al ordonantei de urgenta e un “executive order,” el pornind de la presedinte. Cred ca in pasul urmator, Trump va reorganiza echipa respectiva si va mai revoca odata vizele.

Semnul ca democratia americana e cea mai avansata dintre toate sta in aceea ca, nemaiavand incotro sa progreseze, ea cade in dictatura.

Ca atare, a evoluat pana la ultimele consecinte.

February 4, 2017

Iarasi la rece

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:44 pm

Judecand la rece evenimentele ultimelor zile as spune ca prima greseala facuta de guvernul in exercitiu a fost sa nu majoreze bugetul SRI in ianuarie in mod semnificativ. Lucrul asta a facut posibila, la a doua greseala, cea a ordonantei impusa de PSD, asocierea tuturor mecanismelor de informatie impotriva partidului cu pricina. Toata infrastructura de comunicare a lucrat numai pentru asta: mesajele au fost transmise, retransmise, amplificate, hiperbolizate. Replicile stupide au fost reproduse din site in site. Declaratiilor sovaitoare li s-au dat “Play” in bucla. Versuri si cimilituri politice au umplut Internetul si piata media. Ceea ce nu inseamna, fireste, ca SRI le-a scris. Dar SRI a facut in asa fel incat toata lumea care a intrat cel putin odata pe net sa afle de ele.

Cum stim chestia asta? Tot ce trebuie e sa rememoram cel putin doua decrete de gratiere din timpul presedintelui Basescu, ori Legea 147/05 care a schimbat sistemul de promovare al magistratilor din ierarhic in politic, ori noaptea din care CSM-ul a iesit definitiv schimbat de cativa politicieni cu chef de ore suplimentare. E aproape garantat ca majoritatea nu isi mai amintesc evenimentele astea, care au fost cel putin la fel de grave. De ce nu si le amintesc? E simplu: pe vremea cand au aparut n-au fost inconjurate de o campanie de presa cu forta celei de azi. Le-au dat atentie o televiziune sau doua. Evenimentelor de azi le dau atentie toate televizunile (dintre care cele “cu probleme” incercand sa pastreze un ton echivoc – una vorbesc invitatii, alta scriu burtierele, tocmai pentru ca s-au lamurit si ele ca strada te poate inchide, la o adica); tot mediul online; toate agentiile de presa externe. Numai ca cei care trimit vestile in afara sunt tot unii de la butoane. Ieri am facut o incursiune pe CNN, Fox News, BBC World, Sky si Euronews. Singurii care au parcurs ordonanta si au vorbit atat cu un reprezentant al guvernului cat si cu cei din strada au fost jurnalistii de la Euronews. Restul au titrat toti la unison: lovitura la adresa democratiei. Cu lumea in strada, cu Internet-ul la dispozitie, cu jandarmii civilizati, cu guvernantii balbaiti, traducerea e ca asistam totusi la o lovitura data democratiei, ca atare la exprimare si la asocieri in grup.

Cand tragi linie, ai o sursa de idei pe care s-a “lucrat.” Ideile sunt alea din ordonanta: vreo 20 la suta ticalosii adevarate, 30 la suta tampenii, 50 la suta idei rezonabile in masura in care pot rebransa la societate niste autori de infractiuni marunte. La urma, insa, societatea nu ia contact cu toate. Doar cu unele. Alea care sunt idioate, sunt lasate in pace: sunt un cui in sicriul guvernului prin ele insile. Altele sunt deviate putin – suficient incat, la repetitie, sa poata fi amplificate cum se cuvine. In cele din urma, o delapidare pentru care ar trebui sa se sesizeze statul si e lasata la “intelegerea” dintre angajat si angajator, devine un atentat la siguranta natiunii. O clasare a catorva legi cu dedicatie e genocid. Nimeni nu sta, cu adevarat, sa reflecteze la natura legilor insesi: toate sunt cu dedicatie, intr-un fel sau altul. Toate incrimineaza si descrimineaza ceva; unele ajuta victimele, altele autorii. Directiile unei legi nu devin neaparat cele scontate: si aici e suficient sa-mi aduc aminte de legea din timpul lui Ceausescu privind educatia obligatorie. Cum sa-l constragi pe om sa invete? Sau cum sa-l constrangi sa invete neaparat altundeva decat unde si ce anume vrea el?

Asa cum sunt legile, sunt si oamenii. Stransi in piata umar la umar, nu toti vor acelasi lucru. Si, diferit de ’89, cand putem presupune destule forte oculte implicate in afacere, acum avem in piata o gramada de oameni de buna credinta. Cu copii, cu flori, cu nedumeriri firesti si cu judecati de bun-simt. Cand ii iei, totusi, pe fiecare in parte, afli ca deranjul e individual. Unii ar vrea sa pice guvernul; altii numai sa se retraga ordonanta; altii sa-i vada pe cutare si pe cutare in puscarie; altii sa se inchida o televiziune sau doua; altii sa se termine definitiv cu un partid anume; altii numai sa le fie mai bine urmasilor; altii au iesit anume sa “le-o traga” politicienilor in general, devotati afisarii unor pancarte si ganduri originale. Ca atare unisonul nu e tocmai unison.

La final constatam ca, dincolo de ce vor oamenii in mod individual, numarul conteaza. A contat in procesul lui Socrate; in indepartarea lui Lapusneanu; in afacerea Dreyfus. Numarul celor porniti sa iasa in strada e susceptibil, azi, sa opreasca o lege. Va fi susceptibil, maine, sa provoace caderea unui guvern. Poimaine va fi susceptibil sa impuna un alt guvern, fara legatura cu o alta forma de manifestare a democratiei: votul. Practic, orice guvern isi va pierde, virtualmente, utilitatea, in raport cu aceasta teama care se precizeaza acum: mania strazii. O strada in care, deocamdata, cei mai multi dintre oameni nici macar nu vor fi interesati cine va completa si cu ce se va ocupa noul guvern. E suficient ca el sa fie creat dintr-un alt partid decat cel nedorit de masele manifestante. E suficient ca “ailalti” sa preia puterea; hotararile lor vor fi, automat, legitime. Ideile si ordonantele lor vor fi, implicit, acceptate. Daca, si aici e o mare paranteza, nu vor ajunge si ei sa-i supere pe cei care detin mijloacele de a scoate lumea in strada.

Pe termen lung, se va putea convinge si presedintele in exercitiu care acum a “confiscat” piata, ca a guverna cu multimea e un risc. Un popor e o seama de oameni: dincolo de unghiul amplu al tintelor finale, toti au dorintele, obiceiurile, interesele si pregatirea lor. Un popor e o comunitate.

Un popor nu e, totusi, o tara.

Create a free website or blog at WordPress.com.