Blogul proletarului de tranzitie

August 29, 2016

La moartea bunicii

Filed under: Idei personale — proletaru @ 3:49 am

Când eram mic, bunica ma lua de mână
Și aplecam ușor cumpăna către fântână
Scoțând cu încetul din hăul negru, împreună,
Apa grea precum plumbul, apa cea bună.
Din găleata ruginită, murdară
Apa curgea în carafe și-n mâini, sprințară,
Dinspre ochi înspre buze, limpede și sonoră
Sărutând mai apoi pământul cu nesaț, ca o soră.

Câtă vreme, copil, am fost robul vedrelor pline
N-am cătat, buna mea, aproape deloc către tine.
Știam că și dumneata ești ca apa, eternă,
Că ne veghezi pe toți cu sufletul făcut pernă,
Că ne dai să mâncăm pâinea zilei trecute și-a celei viitoare,
Că te pricepi să cați către soare
Și să-l aduci, în răstimpuri, pe ogor și în vie,
Credeam că ești ca apa din carafă, apa cea vie.

Abia după ce fântâna trecutului a secat, abia după
Ce orizontul a început, obosit, să se rupă
În fâșii de cenușă nefirești
Am văzut că tot mai puțină ești.
Mai aplecată și mai tăcută, și parcă mai bătrână
Dădeai fără vlagă din mână
Atunci când îți vorbeam despre ce va fi mâine,
Despre ce vreau să facem împreună.
Poate altă cumpănă, altă fântână, departe,
O viață fără de secetă, fără de moarte.

Unde ești azi, să mă iei, bunico, de mână?
Să durăm împreună o fântână
Din mâinile mele tremurate, din dragostea dumitale eternă,
Din sufletul ce ni l-ai pus sub capete ca o pernă,
Din mângâierea palmelor aspre pe obrazul meu de copil,
Din umerii calzi pe care luna venea să plângă tiptil
Obosită de caznele nopților grele.
Da-mi mâna ta, care n-a cunoscut inele,
Și fruntea împovărată de riduri
Să te conduc până la hotarul marilor ziduri
Să te încredințez timpului și-amintirii.

Nu e mormântul osânda iubirii.

Dimpotrivă.
Tu te vei așeza cuminte într-o galerie sonoră
Iar pământul te va săruta cu nesaț, ca pe-o soră
Și nu peste mult, din străfunduri de lut
Vei veghea cu duioșie peste-un nou început.

O fântână cu apă limpede și grea, apă bună
Pe care-o bunică și-un copil au s-o smulgă pământului împreună.

Advertisements

August 23, 2016

Teze

Filed under: Idei personale — proletaru @ 11:36 pm

Reintilnirile mele anuale cu Romania: bani cheltuiti la gramada, obligatii, alergatura, cadouri si pseudo-saruturi pe puful obrazului. Si lamentari din toate partile, convergand catre un soi de apogeu al suferintei. Romania e un esec al tuturor vacantelor care ma atrage, fireste, ca un magnet. De indata ce revin, scarbit si plictisit de toata tevatura asta, ma gandesc cum sa fac sa ma-ntorc. Si e probabil ca ma voi intoarce, chiar si cand n-o sa mai am la cine. O suferinta pe care sa-mi sprijin vacanta tot gasesc eu undeva.

*
Tot timpul ma intreb ce poate sa aiba loc in avioanele mari, la clasa “business,” de vreme ce imediat dupa decolare stewardesele se grabesc sa traga perdelele. Am traversat tot soiul de ipoteze, si singura care mi s-a parut ca sta in picioare e sexul oral. Probabil ca exista o prevedere de genul asta pe undeva prin codul aviatic, prevedere cu care stewardesele au trebuit, dupa toate incurajarile provenite din filmele scandinave ale anilor ’70, sa se puna de acord.

Sigur, puteti sa-mi ziceti cat vreti despre alternativele “normale:” ca pentru pretul platit oamenilor li se ofera un spatiu presupus privat si ca trebuie sa-i protejezi cumva pe cei de la business de zgomotul si, probabil, de mirosurile celor de la economy class. Aberatii! Perdeaua aia nu ofera protectie pentru nici una din astea in mod efectiv, iar despre aspectul “privat,” ce sa mai vorbim: esti inconjurat din toate partile de oameni care-ti sufla-n fata si te masoara din cap pana-n picioare ori de cate ori au chef. Prin urmare, la ce serveste perdeaua?

Bine, intr-unul din anii urmatori eu o sa trag tare sa-mi iau bilet la business, sa ma lamuresc. Sper ca pana atunci sa nu se schimbe prevederile. Sau sa se faca restructurari si sa ramana numai pilele. Sau pilotii.

*
Cu numarul de studenti inscrisi la cursurile pe care le tin stau bine si foarte bine. Cu exceptia cursului de “Introducere in filosofie” la care lumea nu s-a inghesuit. Pana ieri am avut noua oameni, iar sub zece inscrisi riscul de suspendare a cursului e aproape de suta la suta. Si, totusi, azi au mai venit doi oameni. Practic, o miscare providentiala. O aparitie radicala, o revitalizare a unei structuri care, altminteri, s-ar fi prabusit.

Intrebarea pe care mi-am pus-o in primele cinci secunde dupa consultarea programei actualizate a fost ce s-ar intampla daca tocmai ultimii intrati pe lista, providentialii, ar fi cei mai inepti din clasa. E, in fond, un curs de pregatire filosofica. Un curs la care nou venitii s-ar putea foarte bine sa nu aiba nici o apetenta pentru materie. Sa fie curiosi, dar nechemati. Lucrul m-ar pune, practic, in situatia de a le strica, intr-un fel sau altul, creditul de pana acum.

Chiar, cum ar fi sa le zgudui viitorul tocmai celor care mi l-au consolidat pe al meu? Lucrurile s-ar pune la modul paradoxal, daca pe aceasta contradictie nu s-ar rezema intreaga existenta de pana acum. E, aici, in formula ei moderna si adaptata lumii noastre, tematizarea complexului victimar: inocentul sacrificat pentru mersul inainte al comunitatii. O realitate functionala, nu un paradox.

Sunt, prin urmare, linistit. Intr-un fel sau altul, nu voi face decat sa contribui la perpetuarea lucrurilor pe care deja le stim si le indragim. A unei lumi care, dincolo de bine si de rau, functioneaza.

Blog at WordPress.com.