Blogul proletarului de tranzitie

May 25, 2016

Facebook

Filed under: Idei personale — proletaru @ 3:36 pm

Azi, asa: problema alora care au semnat o petitie pentru subminarea casatoriilor intre persoane de acelasi sex; plimbarile cuiva prin Europa; plimbarile altcuiva prin Asia; dezvaluiri despre noi escrocherii romanesti; misto-uri la adresa lui Iohannis; misto-uri la adresa Bisericii Ortodoxe; pisica zilei; gagul zilei; ideile unui aforist de profesie care, conform propriilor declaratii, ar fi trebui sa moara acum douazeci si ceva de ani dar s-a hotarat sa ramana; facsimile de presa propagandistica maghiara din 1918; picturile lui Volegov, artist in voga la est si la vest de Volga; peisaje din Romania; peisaje din Vaslui; poze cu mancare; poze cu imagini din campania electorala a cuiva; cateva videoclipuri redescoperite de fani si cel putin doua articole care contin in titlu cuvantul “senzational.” Practic, orice despre orice.

Singura intrebare firesc a fi pusa dupa periplul de mai sus e daca intelectul uman poate cu adevarat retine si utiliza macar unu la suta din aceasta antologie. Cantitatea de informatie e imensa, succesiunea ideilor e teribila, diversitatea e de-a dreptul smintita. Si exista, nu ma indoiesc, si un risc destul de mare: acela ca insul obisnuit cu acest feed in diagonala al informatiei sa interpreteze ca atare orice experienta ulterioara. Omul incepe sa lucreze in salturi, sa retina in fragmente, sa isi construiasca discursul din franturi de idei. Sa trateze totul cu o afiliatiune in cel mai bun caz pasagera. In aceasta lume fractionata nici un lucru, fie el si de exceptie, nu mai poate trece drept meritoriu. Chiar daca “sare in ochi!” Pentru ca, la urma urmei, nu ramane acolo.

Acuma, sigur, probabil ca va asteptati sa deplang generatiile viitoare expuse in mod ireductibil la modul asta de a trata subiectele. Lucrul e de la sine inteles, dar nu cu asta imi inchei ideea. Altceva mi se pare remarcabil in toata aceasta situatie dramatica: faptul ca cititorii Facebook-ului sunt, totusi, si autorii Facebook-ului. E o generatie prinsa intre doua sisteme de gandire si care penduleaza, constant, intre dorinta de-a discerne cat mai rapid intre randuri dar si aceea de a crea ceva peren. In mod impresionant, cititorii in diagonala gasesc energia de-a scrie linear. Alergatorii tanjesc dupa repaos. Se lupta sa scrie altfel decat in raspar, sa expuna niste adevaruri pe care le vor fundamentale. In orice alta societate efortul lor ar trece drept notabil. In cea actuala, insa, el e un simplu urlet la luna, atata vreme cat spusele astea se pierd instantaneu, risipite intr-o mie, zece mii, o suta de mii de alte spuse.

Zilnic.

May 13, 2016

Pfa! (III)

Filed under: Idei personale — proletaru @ 10:21 pm

Conchid, dupa 200 de examene scrise ale studentilor, recent corectate: nene, degeaba te duce mintea, daca esti prost!

*
Stat ieri la o masa care, efectiv, gemea de universitari si la care m-am nimerit mai mult sau mai putin din intamplare: mini-festivism american de sfarsit de semestru. Fiecare cu vinul lui; specialisti. Fiecare cu preferinta culinara; gurmanzi. Fiecare cu subiectul preferat; conaisseurs. Eu n-aveam de nici unele.

Am prins, prin urmare, un moment in care obosise fiecare de atata politica (cinci democrati versus un republican, sau mai pe intelesul romanului, cinci socialisti contra unui liberal) si am intrebat in stanga si-n dreapta (joc de cuvinte universal, daca stam sa ne gandim) cum se face ca, din toata gasca aia de democrati si de republicani cu merite si statut admirabil, produsul final al ambelor partide e totusi profund derizoriu? Clinton si Trump, adica. Chiar sa nu fi fost nimeni mai selectabil decat astia doi? Mai cu ir, mai cu mir, mai cu har? Mai cu cap? Nu cumva s-au inspirat americanii chiar de la cea mai dispretuita tara a orientului european, adica de la romani? Caci in Romania, in douazeci de ani, din elita marilor partide tot drojdia s-a impins inainte.

Intrebarea a fost bine pusa, pentru ca – desi nu m-a onorat nimeni cu un raspuns direct – a prins toata lumea ideea si oamenii si-au reluat discutiile. De data asta fiecare isi apara candidatul, identificandu-i punctele tari. Aceleasi pe care si imaginarul colectiv romanesc le-a gasit, an de an, pacatosilor de la varf.

Mi-e din ce in ce mai limpede: cu toate povestile despre Invincibila Armada, the Black Irish, la Nouvelle Orleans si Chingachgook, americanii se trag, in definitiv, din romani.

May 5, 2016

On the side

Filed under: Idei personale — proletaru @ 3:03 pm

Colegiile americane sunt adevarate arce ale lui Noe pentru genuri si specii. In fiecare institutie vei gasi, cuantificati dupa o procedura inca nerelevata oamenilor de rand, angajati care sa reprezinte minoritatile de tot felul: sexuale, religioase, nationale, oameni cu handicap, cu trecut reparabil, cu mania persecutiei si cu fobia autoritatii. E un upgrade la arca traditionala, care pastra doi reprezentanti per specie; colegiile actuale au mult mai multi. Diversitatea e mentinuta pe rol iar rezerva e constant actualizata.

Evident, cele mai vitregite in conditiile astea sunt competentele. Fiind chiar ultimele elemente aduse in discutie ca si criterii de selectie pentru angajare, riscul alegerii gresite planeaza fervent asupra invatamantului de stat. Poti, oricand, sa importi in sistem pe cineva care sa-i apartina ca specie (daca specia e aceasta reuniune a inadecvatilor de mai sus) dar nu ca gen (daca genul e performanta). Prin urmare autoritatile si-au facut un plan B: contractele temporare. Iti poate lua zece sau cincisprezece ani sa migrezi de la un statut pasager la unul permanent. Poate si mai mult, daca intre timp nu se aproba infiintarea de posturi noi. In timpul asta poti fi terminat oricand.

Secretul pentru a te mentine functional intr-o astfel de societate e sa vezi totul din unghiul ritualului. Sunt niste elemente care se repeta mereu, reglate de aceiasi sau aproape aceiasi indivizi – pilonii jocului, cu legaturi mai rudimentare ori mai ample intre ei. Personajele se schimba, insa, si nou-venitii fac jocul interesant. Combinatorica peisajului e exotica, te atrage, si nu de putine ori parca ai vrea sa te implici. Sa le dai tuturor un feedback de pe margine. Sa le explici cum stau lucrurile examinate ab obliquo. Totul e sa n-o faci. Fiindca odata ce ai pasit inauntru, e imposibil sa mai iesi din joc pana cand fie iesi victorios, si devii unul dintre stalpii societatii – un privilegiu, altminteri, discutabil! – fie zbori de pe functie. Dar observator marginal n-o sa mai poti redeveni niciodata, ceea ce e, intr-adevar, regretabil.

Atunci cand centrul e ocupat de o multime vida, marginea devine un model autentic de urmat. Urmatoarea generatie a jocului se va dedica, probabil, observatorilor.

Create a free website or blog at WordPress.com.