Blogul proletarului de tranzitie

April 22, 2016

Pfa! (II)

Filed under: Idei personale — proletaru @ 7:30 pm

Paradoxul presei romanesti de azi: initiaza o lupta pe care face tot posibilul s-o piarda.

Exista, in teorie, doua idei ale presei: sa combata nemernicii si sa faca loc insilor responsabili. Actiunea 1 avand ca scop initierea actiunii 2. Paradoxul e ca presa noastra – dupa ce ca se si ghideaza pe niste mijloace foarte subiective in recunoasterea nemernicilor – ii ataca pe respectivii cu o asa virulenta, incat celor responsabili li se face frica. Si dau inapoi. Oricine, pana la urma, are un trecut in care va fi comis o greseala sau doua. Acestea, exploatate cum se cuvine, pot deveni oricand campanii de presa. Pana si cei mai rezonabili candidati vor fi copiat la vreun examen, vor fi urinat la radacina vreunui pom, vor fi calcat pragul vreunei femei de moravuri indoielnice. Merita, sub spectrul riscului de a fi expus si lapidat public, sa mai candidezi? Nu merita!

Exista, totusi, niste indivizi care pot candida linistiti: nesimtitii. De regula toti politicienii luati de zeci de ori in colimatorul presei pentru imoralitate, si-au dezvoltat si un obraz de o grosime apreciabila. In plus, e greu sa le mai gasesti ceva: trecutul lor a fost expus si ras-expus in toate mediile. Ei, astia pot candida lejer, fara probleme. Iar presa se poate agita inainte. Nici nu stiu daca pricepe vreun ziarist ca institutia pe care o serveste a fost, la urma urmei, initiatoarea acestui orizont. I-a spurcat pe toti, fara menajamente, si acum se mira ca nici un inocent nu indrazneste sa calce pe urmele pradatorilor speciei.

Intrebare din presa online (multicolora) de ieri: chiar nu exista nici un candidat demn sa…susceptibil sa…cu anvergura necesara ca sa…? Nu exista, ma! Nu sunt. I-ati mancat pe toti fripti! Avant la lettre.

Et apres!

Advertisements

April 12, 2016

Pfa! (I)

Filed under: Idei personale — proletaru @ 11:36 pm

La examen, ieri dimineata, destui studenti nepregatiti. Cativa incearca sa copieze: scot telefoanele, le invart in maini, ba chiar incearca sa le ascunda – imaginati-va, hardughiile de telefoane-tableta-foto-video-camera din ziua de azi, ascunse in palma! Dupa ce ma fac ca nu vad evenimentul, inteleg sentimentele contradictorii ale studentilor odata cu tastarea topicului in Google: subiectul e vast, se refera aproape in exclusivitate la lucrurile predate in clasa, iar cei care n-au petrecut nici o ora incercand sa se puna macar in tema cu ideile principale, n-au ce sa faca cu materialul de pe Internet. E prea mult, prea vast si prea complex ca sa stii exact ce trebuie sa copiezi.

Dupa o vreme intervin si repar, cred eu, lucrurile: le iau telefoanele celor cu pricina, usurandu-le situatia. Drama e dizolvata: respectivii maraie si se apuca de scris. Iata ca se poate ajunge si dialectic la ceea ce copiii Romaniei de pe vremea mea au stiut tot timpul: sa tragi pana la refuz de doua vorbe, transformandu-le intr-un suvoi de fraze cu intelesuri vagi, cat mai vagi. Sa scrii ceva, sa nu dai foaia goala!

Romanii, totusi, au in sange extrapolarea. La americani e invers: dupa cateva decenii de bife si de teste-grila, a regasi cuvintele si a le repune in propozitii cu sens e o munca nepamanteana. Privesc la paginile scrise pe jumatate si reflectez: ce efort, domnule! Saracii!

*
Am predat un scenariu scris in doua saptamani de zile. Pe bucati; doua pagini intr-o zi, zece in alta. Nu ma indoiesc de calitatea scazuta a produsului: diversitatea starilor si momentelor de pauza ale autorului il omoara. Sunt, probabil scene scrise bine, si altele profund nereusite. Lucrul tine, intr-un fel sau altul, de inspiratie. La revizie, totusi, am o senzatie placuta: fragmentarea scenelor mi se pare excelenta. Poate ca actorii nu spun cine stie ce, dar montajul l-am “simtit.”

Voila, o situatie unde franturile de idei pot fi, in sfarsit, utilizate. Eu credeam ca asa ceva merge numai la glumele porcoase facute in cercuri de prieteni vechi. Completarea, ce revelatie!

*
Recitesc niste poeme de acum cincisprezece-douazeci de ani, cand scriam poezie la fiecare doua-trei zile. Rateuri inimaginabile. Revad, in acelasi timp, si lucrarile de acum patru-cinci ani, cand am inceput sa scriu cam un poem la doua luni. Lucrurile stau mult mai bine, majoritatea sunt cel putin lizibile, daca nu meritorii. Evident, poemul genial o sa fie ala scris la cinci-sase ani distanta de precendentul.

Parca vad ca n-am rabdare sa astept atata si iar trag o precaritate. Pfa!

Create a free website or blog at WordPress.com.