Blogul proletarului de tranzitie

March 5, 2016

Curajul

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:47 pm

In iarna lui ’96 stateam intr-un internat anexat unui liceu industrial cu reguli destul de stricte. La noua inchiderea portilor, la zece stingerea. Cum rareori puteam respecta programul in sine, imi facusem un obicei din a-l “atinge” pe portar cu cate o sticla de vodca la cutare interval. Treaba a mers ca unsa pana cand portarul a zburat din functie pentru alcoolism cronic (evident, nu eram singurul care ungeam sistematic cu produse Prodvinalco aceasta rotita din masinaria destinului) inlocuit fiind cu un alt reprezentant de seama al rasei paznicilor fara frontiere. Nou venitul, neprietenos si chiulangiu, rareori se nimerea prin zona, asa incat fiecare intarziat tragea o portie zdravana de frig pana sa poata pasi dincolo de grilajul inalt de mai bine de trei metri.

Asa s-a intamplat ca intr-o noapte de sambata omul a uitat sa mai revina din rond. Cel putin, la ora doua noaptea nu era nici urma de el in adapostul cubic prevazut cu o lampa chioara, o masa cu un acoperamant de musama si televizor “Sport,” interior pe care-l stiam infinit mai bine decat interiorul propriilor buzunare. Fara trolee la ora respectiva, pieton desemnat sa fac traseul de la discoteca “B/N” si pana in Gheorgheni pe un polei fantastic si acompaniat de un vanticel cu reflexii antarctice care ti-o tragea lin pana-n maduva sufletului, am realizat ca dupa o ora de circulat pe jos ma astepta fie un timp echivalent de tremurat in fata portii, fie dublul intervalului cu pricina in cazul in care ma hotaram sa merg sa dorm pe undeva prin complexul studentesc. Evident ca cea mai la indemana solutie era sa aplic regula lui Macedon si sa sectionez nordul gordian. Adica sa sar poarta. Gardul de sarma era imposibil de escaladat din pricina materialului care-l alcatuia: o plasa deasa, cu ochiuri inguste si ceva mai inalt decat poarta.

Am pornit, ca atare, la treaba, dar fara entuziasm. Poarta era greu de urcat si pe timp de vara. Era vorba, mai exact, de un colos de fonta amplasat pe niste roti minuscule, extrem de instabil si, cu exceptia unei tije transversale aproape de baza, alcatuita numai din bare verticale cu latimea unei jumatati de palma. Fara sa pot estima prea bine situatia, la lumina unui felinar indepartat si la reflexiile lampii din cubul portarului, mi-am potrivit manusile si am inceput sa urc. In ciuda gerului, transpiram din abundenta. Neavand nici o sustinere pentru picioare si tinandu-ma cu mainile de acele autentice stalactite, in lupta, practic, pentru fiecare centimetru, nu mint cand spun ca mi-a luat mai bine de un sfert de ceas sa ajung abia sa ma agat de marginea de sus a portii. Cu o mana petrecuta pe deasupra, incercam sa-mi trag si un picior dincolo in cadrul unui ritual al gesticulatiei care trebuie sa fi amintit de marii samani primitivi clamand cu pumnul strans catre cer, dupa o era de seceta, un potop binefacator. Cand finalmente, am ajuns sa incalec poarta, m-am oprit pentru a-mi examina triumful. Transpiratia imi inghetase pe fata, dar performanta, abia acum inteleasa, merita sarbatorita printr-o pauza. Tot atunci am constatat si ca din curte ma privea, maraind, un lord al cainilor de imprumut. Un fel de schnauzer masiv pe care nu mi-l aminteam cu nici un chip. Cu o privire pe care, chiar fara s-o percep cum se cuvine, o intuiam curioasa si, cu siguranta, iritata.

Cunoasteam, in mare, cainii internatului si asta nu era unul dintre ei. Habar n-aveam daca ma latrase sau nu; probabil ca nu, fiindca e probabil ca l-as fi auzit. Sau nu? Cine mai stie, in angrenajul clipelor respective. Cert e ca de acum ma confruntam cu dileme noi: practic, ce trebuia facut in situatia respectiva? Ce risc, cat risc? Infrunt dihania, care se putea dovedi prietenoasa, pana la urma, sau n-o infrunt? Si daca n-o infrunt, cum ajung in camin? Daca o infrunt, cine imi garanteaza, totusi, siguranta? Evident ca de aterizat in curte n-aveam cum sa aterizez cu toate simturile si capacitatile intacte. Si daca ar fi fost asa, la ce te ajuta capacitatile intacte in raport cu un caine de dimensiunile alea? Cine-a vazut “Cujo” si “Man’s best friend” stie, clar, cum sta treaba. Ce optiune sa fac? Si unde ma-sa e, pana la urma, portarul?

Pana la urma am taiat nodul gordian. Am dormit in complexul studentesc, la prietenul D.D caruia-i multumesc si pe aceasta cale.

P.S Ca s-o lamurim, curajul, de fapt, ala era: sa mai iei odata Clujul la pas, pe gheata, din Gheorgheni si pana in Hasdeu. In fata acestui gest extrem orice bestie neandertaliana e, la urma urmei, un catel oarecare.

Advertisements

4 Comments »

  1. Internatul carui liceu ? E? T? Ali? Agr? Ped?

    Comment by A — March 31, 2016 @ 11:09 pm | Reply

  2. Am terminat acel liceu in 96 , dar in iunie .

    Comment by A — April 15, 2016 @ 7:54 pm | Reply

    • Inseamna ca-ti amintesti de celebrul Huluban. Mare pedagog! 🙂

      Comment by proletaru — April 22, 2016 @ 7:26 pm | Reply


RSS feed for comments on this post.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Create a free website or blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: