Blogul proletarului de tranzitie

March 31, 2016

Viata paralela

Filed under: Idei personale — proletaru @ 10:46 pm

Sa n-ai iubire nici cat sa treci strada.
Sa n-ai intelegere nici cat sa picuri in ochii unui soarece.
Sa nu fii necesar cuiva nici cat iti ia sa rostesti un cuvant scurt,
De exemplu peste.

O mie de expresii care descriu starea materiala a omului, si nici una
Sau mai putin de nici una care vorbesc despre sufletul lui.
Si totusi, saracia,
Inainte de a reprezenta conditia
Unui portofel, a unui cont, a unor buzunare,
E a spiritului.

Dar inainte de ea, mai sunt saracia simturilor, a apropierilor,
A ecourilor din univers,
A ritmului sferelor.

Pana cand nimeni nu se revolta impotriva dictionarelor,
Pana cand nimeni nu ia masuri contra vocabularului urban
Unde cont inseamna viata, unde bucuria si bugetul sunt totuna,
N-avem cum sa ne amintim ca mai exista o viata paralela
Care poate dura putin sau mult
Dar numai de la o sarutare la alta,
Numai de la o soapta care pleaca de langa umarul cuiva
Si se ciocneste de obrazul altcuiva,
Numai de la o strangere de mana noaptea, in pat,
Pana la imbratisarea infrigurata din zori.

Cine pricepe si acest curs al timpului, poate explica celorlalti,
Fara sa fie vreodata inteles,
Cum se face ca mortii care tac si surad
Sunt infinit mai multi decat viii care murmura
Numere, definitii si judecati.

Infinit mai multi. Foarte probabil, si mai vii.

March 17, 2016

Idei, idei…

Filed under: Idei personale — proletaru @ 11:41 pm

Un student imi critica sistemul de lucru. Vocabularul ii e limitat; asertiuni simple, scatologie pura. Nici o eleganta a invectivei. Ma enervez, dar in acelasi timp imi e mila: ce viitor poate sa aiba in tara asta unul care nu stie nici sa injure ca lumea?

*
Dupa Hesiod, femeile aduc toate relele din lume. E facatura lui Zeus, cu Pandora lui si cutia dramelor omenirii. In esenta, spune poetul in “Teogonia” sa, problema femeilor vine din blestemul pe care-l poarta. Cel care evita mariajul e osandit sa regrete apropierea necunoscuta, sa imbatraneasca intr-o dorinta continua, insatiabila. Cel care il practica, e fie sortit unei femei virtuoase, moment in care zeii ii trimit pe cap toate nenorocirile pentru a compensa aceasta sansa la fericire, fie devine sotul unei femei care-l dispretuieste si-l tradeaza, moment in care toate darurile zeilor nu vor mai insemna nimic inaintea acestui esec. Practic, odata cu femeia, vine si drama.

Ce sa mai zici? E Freud, dar ceva mai limpezit. Daca s-au cunoscut la o bere, s-a intamplat cu siguranta in transcendentul lui Kant.

*
Vad notele de curs ale unei colege de birou, lector in Filosofie si sustinatoare cu brio a unui curs de… canibalistica. Sau, ma rog, mituri si literatura despre canibali. Deasupra lui Immanuel Kant, o sageata: promotor al scepticismului. Aoleo! Se rasuceste omul in mormant daca afla. Ma uit la fata cu o anume curiozitate; sincer, nu ma asteptam la asta. Pe de alta parte, ar fi trebuit s-o prevad: tanara, frumusica, mereu cu zambetul pe buze, evident ca nu ii poate pasa de Kant. Cuiva caruia ii pasa nu mai e nici tanar, nici cu zambetul pe buze. Si poate nici frumos, cine stie. Poate ca si dotatia fizica e in legatura directa cu armonia sferelor si ordinea lucrurilor.

Scepticismul e, in primul rand, o discreditare a cunoasterii. O indoiala majora asupra posibilitatilor individului de a putea acumula informatie pertinenta in legatura cu orice. Scepticii nu fac jocuri logice, nici nu admit vreo ipoteza carteziana ori thomiana in legatura cu adevarul. Kant, care a dedicat cateva decenii unui sistem care sa explice taman capacitatile de cunoastere ale omului (si ceva peste), n-avea cum sa ajunga in asemenea situatie. Nici chiar de unul singur, in vila de la Konigsberg, cuprins eventual de indoieli, Kant nu poate sfarsi decat prin a se replia. E pedant pana la lacrimi. Lucid pana la furie. E kantian.

Dar Camil Petrescu are dreptate in “Ultima noapte de dragoste” atunci cand vorbeste despre legatura dintre Kant si tinerele frumoase: ce sa-i spui ei despre Kant?

March 5, 2016

Curajul

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:47 pm

In iarna lui ’96 stateam intr-un internat anexat unui liceu industrial cu reguli destul de stricte. La noua inchiderea portilor, la zece stingerea. Cum rareori puteam respecta programul in sine, imi facusem un obicei din a-l “atinge” pe portar cu cate o sticla de vodca la cutare interval. Treaba a mers ca unsa pana cand portarul a zburat din functie pentru alcoolism cronic (evident, nu eram singurul care ungeam sistematic cu produse Prodvinalco aceasta rotita din masinaria destinului) inlocuit fiind cu un alt reprezentant de seama al rasei paznicilor fara frontiere. Nou venitul, neprietenos si chiulangiu, rareori se nimerea prin zona, asa incat fiecare intarziat tragea o portie zdravana de frig pana sa poata pasi dincolo de grilajul inalt de mai bine de trei metri.

Asa s-a intamplat ca intr-o noapte de sambata omul a uitat sa mai revina din rond. Cel putin, la ora doua noaptea nu era nici urma de el in adapostul cubic prevazut cu o lampa chioara, o masa cu un acoperamant de musama si televizor “Sport,” interior pe care-l stiam infinit mai bine decat interiorul propriilor buzunare. Fara trolee la ora respectiva, pieton desemnat sa fac traseul de la discoteca “B/N” si pana in Gheorgheni pe un polei fantastic si acompaniat de un vanticel cu reflexii antarctice care ti-o tragea lin pana-n maduva sufletului, am realizat ca dupa o ora de circulat pe jos ma astepta fie un timp echivalent de tremurat in fata portii, fie dublul intervalului cu pricina in cazul in care ma hotaram sa merg sa dorm pe undeva prin complexul studentesc. Evident ca cea mai la indemana solutie era sa aplic regula lui Macedon si sa sectionez nordul gordian. Adica sa sar poarta. Gardul de sarma era imposibil de escaladat din pricina materialului care-l alcatuia: o plasa deasa, cu ochiuri inguste si ceva mai inalt decat poarta.

Am pornit, ca atare, la treaba, dar fara entuziasm. Poarta era greu de urcat si pe timp de vara. Era vorba, mai exact, de un colos de fonta amplasat pe niste roti minuscule, extrem de instabil si, cu exceptia unei tije transversale aproape de baza, alcatuita numai din bare verticale cu latimea unei jumatati de palma. Fara sa pot estima prea bine situatia, la lumina unui felinar indepartat si la reflexiile lampii din cubul portarului, mi-am potrivit manusile si am inceput sa urc. In ciuda gerului, transpiram din abundenta. Neavand nici o sustinere pentru picioare si tinandu-ma cu mainile de acele autentice stalactite, in lupta, practic, pentru fiecare centimetru, nu mint cand spun ca mi-a luat mai bine de un sfert de ceas sa ajung abia sa ma agat de marginea de sus a portii. Cu o mana petrecuta pe deasupra, incercam sa-mi trag si un picior dincolo in cadrul unui ritual al gesticulatiei care trebuie sa fi amintit de marii samani primitivi clamand cu pumnul strans catre cer, dupa o era de seceta, un potop binefacator. Cand finalmente, am ajuns sa incalec poarta, m-am oprit pentru a-mi examina triumful. Transpiratia imi inghetase pe fata, dar performanta, abia acum inteleasa, merita sarbatorita printr-o pauza. Tot atunci am constatat si ca din curte ma privea, maraind, un lord al cainilor de imprumut. Un fel de schnauzer masiv pe care nu mi-l aminteam cu nici un chip. Cu o privire pe care, chiar fara s-o percep cum se cuvine, o intuiam curioasa si, cu siguranta, iritata.

Cunoasteam, in mare, cainii internatului si asta nu era unul dintre ei. Habar n-aveam daca ma latrase sau nu; probabil ca nu, fiindca e probabil ca l-as fi auzit. Sau nu? Cine mai stie, in angrenajul clipelor respective. Cert e ca de acum ma confruntam cu dileme noi: practic, ce trebuia facut in situatia respectiva? Ce risc, cat risc? Infrunt dihania, care se putea dovedi prietenoasa, pana la urma, sau n-o infrunt? Si daca n-o infrunt, cum ajung in camin? Daca o infrunt, cine imi garanteaza, totusi, siguranta? Evident ca de aterizat in curte n-aveam cum sa aterizez cu toate simturile si capacitatile intacte. Si daca ar fi fost asa, la ce te ajuta capacitatile intacte in raport cu un caine de dimensiunile alea? Cine-a vazut “Cujo” si “Man’s best friend” stie, clar, cum sta treaba. Ce optiune sa fac? Si unde ma-sa e, pana la urma, portarul?

Pana la urma am taiat nodul gordian. Am dormit in complexul studentesc, la prietenul D.D caruia-i multumesc si pe aceasta cale.

P.S Ca s-o lamurim, curajul, de fapt, ala era: sa mai iei odata Clujul la pas, pe gheata, din Gheorgheni si pana in Hasdeu. In fata acestui gest extrem orice bestie neandertaliana e, la urma urmei, un catel oarecare.

Create a free website or blog at WordPress.com.