Blogul proletarului de tranzitie

February 29, 2016

Democratia la rece

Filed under: Idei personale — proletaru @ 8:26 pm

La curs, discutie despre democratia grecilor. Un stat in care aristocratia e fortata sa-si imparta privilegiile de a conduce cu oamenii de rand. Singurul echivalent functional al parlamentului de astazi: ecclesia, cu structura ei aleatorie de desemnare a membrilor si cu frecventa cu care se face desemnarea cu pricina. Practic, nimeni nu ajunge sa “se obisnuiasca” in functie suficient de mult incat sa faca abuz de putere. Mai mult, putini dintre componenti se cunosc in viata reala. Matematica unei democratii functionale exclude grupurile organizate dinainte. Cu tot paradoxul inerent, se pare ca partidele inseamna, de fapt, debutul totalitarismului in viata politica. Orice structura organizata tinde sa devina un sistem unic. Inchis. Numai ca grecii nu-si pun problema asta, obisnuiti sa priveasca circumspect pana si grupurile de tineri care studiaza filosofia. Orice grup e o problema; orice adunare, o resursa de anarhie.

Tot in rand cu democratia grecilor: exista sclavi de tot felul. Exista si pedepse, unele foarte serioase, pentru fapte care nu sunt tot timpul pe masura. Sa ni-l amintim pe Socrate. Majoritatea pedepselor capitale sunt atribuite faptelor mai mult sau mai putin semnificative dar care aduc, intr-un fel sau altul, atingere statului. Un soi de echivalent antic al regulilor contemporane de combatere a terorismului. Femeile sunt, si ele, restrictionate de la aproape toate activitatile firesti. Nu participa in viata politica si participa foarte putin spre deloc si in cea sociala. Nu au drept de vot si le sunt rezervate foarte putine meserii ori mestesuguri. Nici macar in arta nu-si au locul: multa vreme singurele reprezentari feminine din sculpturi, picturi ori gravuri de tot soiul sunt cele ale zeitelor. Pamantenele servesc drept model, dar fara sa aiba o identitate propriu-zisa.

Exista, prin urmare, un dictat si un dictator, chiar daca nu se percep in mod explicit. E vorba de regulile pamantului si de stat. Orice societate, oricat ar fi ea de democratica, functioneaza potrivit convingerilor si tendintelor de grup. Daca, prin urmare, ridicam azi la puterea a noua niste valori in care credem, construim o generatie viitoare care sa creada cu forta in ele si, in principiu, facem cam tot ceea ce credem ca e necesar ca aceste teorii, pana la urma, sa se instaleze in organizarea noastra sociala, ajungem la vorba lui Nietzsche: judecam si stapanim. Fara sa ne mai intereseze alternativele, accidentele si derogarile de la regula. Este, alaturi de explicatiile tehnice, o ipoteza pentru care nici o forma de guvernare n-a rezistat suficient incat sa isi atinga potentialul.

Daca exista vreun mod de viata rezonabil, e cu siguranta in afara societatii. Adica acolo unde viata e, virtualmente, imposibila.

February 20, 2016

Caragiale

Filed under: Idei personale — proletaru @ 9:45 pm

“Câine ! Știi tu, în imbecilitatea ta, ce este libertatea opiniunilor? De atâtea mii de ani îmi ești prieten credincios… toate te-am putut învăța, toate! Te-am învățat să joci domino și șah; dar încă nu te-am putut face să înțelegi aceste mari cuvinte: libertatea opiniunilor! Ascultă bine.

Libertatea opiniunilor este principiul cel mare, pe care, după atâtea lupte de veacuri, l-a instaurat omenirea ca fundament al vieții sale sociale. Acestui principiu sfânt datorăm în cea mai mare parte bunul trai particular și liniștea publică. A-mi spune părerea este dreptul cel mai sacru ce-l am eu, individ gânditor, în mijlocul semenilor mei. Omul este regele creațiunii: acest suveran este gelos de coroana lui, care e gândirea, și tot atâta de sceptrul lui, care este expresia. Dar, ca toate principiile sacre, și principiul acesta nu-i scutit de o bubuliță — mică, ce-i drept, însă nu tocmai atât de mică încât să treacă neluată în seamă.

Regele creațiunii, reușind să-și recapete sceptrul, și l-a exercitat cu atât de adâncă convingere de la o vreme, încât a ajuns să creadă că dreptul lui îi este chiar o datorie. De unde, mai-nainte, orice rege al creațiunii, afară de rare excepții de bravură, trebuia să-și ascundă bine coroana sub căciulă și să-și înghită sceptrul, astăzi toți regii creațiunii se cred datori a-și purta fățiș coroana în cele mai mărunte împrejurări ale vieții și a face continuu semne de suveranitate cu sceptrul lor.[…]

Ce splendid cortegiu și ce larmă haotică, în care nu se mai distinge nici o figură și nici un glas, în care nu mai poți ști cine merită să fie salutat de tine cu o respectuoasă mișcare din coadă, sau lătrat ca un caraghios !

[…]Nu, câine ! Eu mă închin principiului sacru al libertății opiniunilor, dar în ruptul capului nu pot admite și obligativitatea lor.” (Epoca, III, nr. 353, 17 ianuarie 1897)

“<<Românul>> era un organ de publicitate pe care toată lumea se obișnuise să-l creadă ca având mare autoritate, ca fiind stindardul unui însemnat grup politic. De la o vreme încoace bătrânul organ din nenorocire s-a cam poticnit; cu o pornire foarte juvenilă și caracteristică, el face, și reușește a dovedi că acele păreri publice în privința autorității sale erau cu mult prea exagerate. El face un apel la toți partizanii și amicii săi, și-i convoacă a se aduna să arate cu prezența lor că urmează „a-l stima și a-l iubi”. Pentru colorit local, convocarea se face la ziua aniversară a mișcării de la 1848. De unde se aștepta lumea să vadă o adunare impunătoare, lucrul se reduce la un conciliabil de vechi prietini și de câțiva debutanți politici, nemulțumiți pentru cauze regionale: socoteală rotundă, 26 de onorabili și vreo 2 venerabili.

Cam puțintel, dar fie ! Ponderantur non numerantur. Așteaptă lumea să iasă gazeta, să vedem ce s-a hotărât, pe care teren constituțional venerabilul general și-așează oastea. Când colo, ce fusese ? Dumnealor erau toți revoltați. De ce ? Nu se știe. Și ce au de gând să facă ? Să chibzuiască.

Prea bine, onorabili domni, chibzuiți; chibzuiala e lucru foarte bun, numai atâta că ea cere mai mult sânge rece și cumpăt decât pot avea revoltații de orice vârstă; așa că dacă d-voastră chibzuiați de cu vreme, nu vă expuneați a da în ziua de 9 iunie o dovadă patentă că părerile lumii despre autoritatea d-voastră trebuiesc mărginite la niște proporții regretabil de reduse.” (Voința națională, II, nr. 274, 19 iunie 1885)

“Orice cuvânt am rosti, mai înainte ori mai târziu ajungem a înțelege numai adevărul. „Tiran” era odinioară o numire, ce onora pe acela care o purta; „demagog” era odinioară un titlu la respectul concetățenilor; „liberal” era odinioară un cuvânt plin de farmec. Astăzi a fi „liberal” este o virtute foarte problematică. De la anul 1848 până în zilele noastre liberalii au izbutit a discredita liberalismul, și acesta e meritul pentru care trebuie să le fim recunoscători, deoarece, cu ajutorul bunului Dumnezeu, nu mai avem nevoie decât de câțiva ani, pentru ca nimeni să nu mai fie dispus a trece de „liberal.” (Timpul, III, 29 martie 1878)

February 18, 2016

Stay out!

Filed under: Idei personale — proletaru @ 5:25 pm

Ieri a fost durere mare pentru Sfantul Augustin; romanii au priceput ce inseamna liberul arbitru. S-a lasat cu plans. Cu deziluzie generala. Cu huo. Sa va explic cum s-a intamplat chestiunea.

In definitie, libertatea inseamna urmatoarele: a face ce crezi tu de cuviinta pentru a-ti conduce viata si pentru a te manifesta ca individ, atata timp cat asta nu contravine legilor statului. Practic, atata vreme cat nu e ilegal, poti vorbi, gandi si gesticula cum vrei. Mai mult: pentru a iti prezerva acest drept, trebuie sa lupti continuu. Sau sa ai grija ca forma de guvernamant pe care o institui in fruntea statului, prin vot ori prin revolutie, sa fie pe masura acestor asteptari. Dupa ce rezolvi problemele astea in mod teoretic, ai de-a face cu aplicarea practica a pastrarii dreptului la libertate. Ceva mult mai complicat.

Efectiv, atunci cand lupti pentru dreptul la propriile idei, manifestari si expresii, lupti in acelasi timp si pentru dreptul celorlalti. Daca lupta asta are succes, este foarte probabil ca in viitor indivizi altminteri detestabili, poate smintiti, poate obisnuiti sa denatureze adevarul, poate obisnuiti sa manipuleze, vor avea acelasi drept la libera exprimare si cariera. Deranjant? Da. Alarmant? Poate. Corect? Teoretic, da.

Pe scurt, povestea libertatii in formula ei aplicate presei romanesti in Februarie 2015 e urmatoarea: la inceputul lunii, un parlamentar din opozitia socialista incearca sa treaca o lege care ingradeste libertatea presei. Lucrul genereaza, fireste, o revolta in randul partizanilor statului de drept. Omul e bestelit cum se cuvine in toata media, drept pentru care bate in retragere. Victoria dreptei, indiscutabil. Ceva mai incoace, vine fiscul si da un avertisment unei televiziuni de orientare stangista, cunoscuta pentru agitatie, partizanat politic, propagare de informatii neverificate, s.a.m.d. Are cinci zile sa paraseasca studiourile, care urmeaza sa fie confiscate. In principiu, nu e un atentat direct la libera exprimare. E vorba, insa, de un intreg trust de presa care iese din joc pentru cel putin una-doua-trei sau mai multe saptamani. Si nu de bunavoie. Prin urmare e, totusi, o ingradire a libertatii. Dreapta da sa triumfe, cand constata, surprinsa, ca politicienii proprii (ergo, presedintele si partidul care-l sustine) dau inapoi. Par solidari cu ticalosii, cu detestabilii, cu amploaiatii, coate-goale, etc. Tinerimea se revolta: v-ati dat cu dusmanii, ne-ati vandut! Agitatie, plansete, rumoare in sala.

Ce n-a inteles romanul amator de libertate: intr-o societate libera, nu exista dusmani. Exista opozanti, exista idei contrare, respingeri, dar exista pentru ca trebuie sa existe. Le-ai luat – politic! – dreptul de-a fi, e gata! Ti-ai defecat, din pasiuni si umori triviale, propriile idealuri. Ai tras de principiu cat ai putut, ca de elasticul de la chiloti, pana s-a rupt, dar n-are importanta. Il porti asa, cu satisfactia primitiva ca macar un inamic s-a dus pe copca.

Freud le-ar fi explicat-o altfel tuturor agitatilor: exista cativa politicieni de dreapta care incearca sa aiba, totusi, consecventa logica. Cei care azi ii admonesteaza in numele aceleasi libertati invocate in trecut o fac, in realitate, din rusine. Le e rusine de-a nu avea taria interioara sa-si duca principiile pana la capat, si isi traduc rusinea prin atac. Dar ala era Freud, un idealist si el.

Eu, ca roman verde, sunt mai putin idealist. Mai mult, mi se pare ca nu din rusine se agita pretinsa noastra dreapta, ci din abjectie. Din jegul simtului comun. La fel cum ar face-o si sfanta stanga, aflata intr-o situatie similara. La fel cum ar face-o orice politician si orice simpatizant de partid care, la adapostul marilor idealuri populare, la adapostul principiilor esentiale si dinapoia pretentiilor celor mai nobile, nu vrea decat sa vada sange pe pereti.

Celor care, ca si mine, incearca sa-si pastreze totusi normele morale mai putin afectate, le recomand sa nu se bage deloc in afacerea asta. Indiferent cum iese, stay out of this!

Next Page »

Blog at WordPress.com.