Blogul proletarului de tranzitie

January 27, 2016

S-ar putea sa doara

Filed under: Idei personale — proletaru @ 3:59 pm

”S-ar putea să doară,” îmi spune medicul de gardă
Și îmi înfige în braț acul gros, argintiu al unei perfuzii,
Reglând cursul substanței foarte încet, picătură cu picătură,
Să nu mi se facă frig și frică.

Numai că îmi era deja frig și frică
Și tocmai aflam că lucrurile care urmau fără echivoc, fără întârziere,
Puteau să doară.

M-au durut cuvintele, înaintea cărnii.

Aveam să aflu, mai devreme sau mai târziu,
Că despărțirile dor la fel.
Că întrecerile pierdute pot să doară nu mai puțin,
Că sfertul de oră în care femeia ideală, unică,
Semnificativă până alaltăieri, esențială de când ți-a întins mâna,
Întârzie,
Doare și el enorm.

Și asfințitul soarelui peste o inimă neîncălzită
Poate și el să doară destul.

Au să doară, indiscutabil, literele volumului
Care îți descrie fatalitatea vieții
Cunoscută întocmai de tine, cititorul livid, trupește, sufletește,
Cu setea de cuvinte de odinioară uscată deja.
Doare sfârșitul clasei a doua, liziera pădurii
De brazi, cu ramuri umede de nea,
Dor surâsurile de complezență.

Doare lipsa răspunsului la o întrebare simplă, din mitologie,
Doare să știi că nu mai știi ce știai,
Doare să uiți și să îți condamni, cu o grimasă, uitarea,
Doare prima poezie scrisă, regăsită peste ani.

Nu sunt sigur, dar s-ar putea să doară și telefonul trântit prea brusc
Și neputința de a-i arăta fiului tău cum se face o cățărare în copacul viselor
Ori în orice copac care răsare, trufaș, înainte-ți.
Și, desigur, contemplarea unui tablou, în Luvru, de unul singur,
Și zațul unei cafele irepetabile.

S-ar putea, s-ar putea să doară și frumusețea reflectată de oglindă
Ori zgomotul valurilor pe chei, când ai douăzeci de ani
Și ții pe cineva strâns de mână.
Pot să doară toate astea, cu diferența că există un timp
În care durerile se pot trece cu vederea
Și un alt timp
În care bucuriile dor insuportabil.

Semnul că acest poem va fi înțeles cum se cuvine
E că nu se va citi cu plăcere
Și că nu va fi recitit niciodată.

Poate că e inofensiv, timid, poate că îi lipsesc majoritatea virtuților fundamentale,
Cu toate astea, s-ar putea să doară.

Advertisements

January 20, 2016

Depersonalizarea

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:19 pm

Exista doua categorii de oameni care au dus viata la extreme. Pana la periferia existentei, daca e s-o numesc astfel. Primii sunt aia care traiesc dincolo de emotii, intr-o detasare absoluta. De pilda aia care te suna sa-ti toarne in ureche reclame stupide sau promotii de orice gen. Sau aia care te trag de maneca atunci cand calci pe iarba sau fumezi in spatii publice. Respectivii stiu la ce se expun, mai ales din conjunctia cu publicul romanesc: la raspunsuri in batjocura, la blesteme care variaza intre postmodern si ancestral, la includerea parintilor intr-o mistica negativa, pupulata cu balacareli care te lasa masca. Stiu la ce se expun si totusi continua sa-si enunte ideile. Din principiu. Sau, daca e vorba de o meserie ingrata, continua s-o practice, chiar atunci cand ea produce un venit care e imposibil sa contrabalanseze, ori macar sa atenueze, invectiva.

De continuat, continua fiindca emotiile lor sunt nule. Si le-au transferat intr-o zona de unde nu le mai recupereaza decat somnul ori hipnoza. Rezultatul sunt niste indivizi care se plimba printre noi, ceilalti, dar care nu mai seamana pe dinauntru cu restul lumii. Rostesc cuvinte fara sa le mai cantareasca; isi saruta copiii la culcare cu acelasi entuziasm cu care perie blana cainelui si au energia cotidiana a mamiferelor tropicale in sezonul secetei. Functioneaza, dar nu in graficul speciei proprii.

Categoria cealalta e a oamenilor care si-au adus emotiile in prim plan. Tot restul a devenit secundar, umbrit de auto-centrism si auto-constientizare. Oamenii astia, indiferent ca ii intalnesti in parc ori la un spectacol, rareori ajung sa-si umple creierul cu altceva decat cu amenintari la adresa sigurantei si sanitatii personale. Oameni care nu se pot bucura de nimic si care, paradoxal, sunt oameni dedicati emotiilor. Diferenta e interpretarea acestor emotii: intermitenta, neobosita, nediluata.

Daca ii vezi la un spectacol, vei sti ca bucuria scenei le e mereu umbrita de gandul insului de pe scaunul dinainte, care se misca haotic si susoteste. Daca se afla intr-un parc, cautarea linistii le e intotdeauna obstructionata de imaginile, zgomotele ori mirosurile din jur, percepute mereu ca avand o agresivitate iesita din comun. Cuvintele care le sunt adresate sunt analizate de zeci de ori dupa aceea, deconstruite cu insistenta in cautarea unui mesaj ascuns, in cautarea unui semn de prietenie ori de inamicitie. Nu rarori oamenii astia te opresc sa-ti ceara explicatii vizavi de discutii vechi si uitate. Fiindca, in ceea ce-i priveste, ele nu sunt nici vechi si nici uitate.

Ambele categorii de mai sus sunt, dupa mine, exemplele cele mai coerente ale depersonalizarii din societatea de azi. E o miscare in afara propriei persoane, o expulzare a constiintei de sine intr-un spatiu impropriu. Cei fara emotii renunta programatic la constiinta de sine. Hiper-emotivii o pun sub tirul reflexiei pana o fac tandari. Si unii si altii au devenit niste masini; au iesit din unghiul destinului.

Intre unii si ceilalti, noi, restul, mergand invariabil spre extremele cu pricina.

January 10, 2016

Living and sleeping

Filed under: Idei personale — proletaru @ 9:40 pm

“Jason Weiss: Cand au inceput insomniile dumneavoastra?

Emil Cioran: In tinerete, pe la nouasprezece ani. Nu a fost o simpla problema medicala, a fost mult mai mult de atat. A fost perioada fundamentala a vietii mele, cea mai serioasa experienta traita. Tot restul a devenit secundar. Acele nopti nedormite mi-au deschis ochii, totul s-a schimbat in mine din pricina lor.

Jason Weiss: Mai suferiti din pricina insomniei?

Emil Cioran: Mult mai putin. A fost vorba atunci de o perioada precisa, de circa sase sau sapte ani in care intreaga mea perspectiva asupra lumii s-a schimbat. Cred ca e o problema cruciala. Lucrurile stau astfel: in mod normal, cineva care merge la culcare si doarme noaptea intreaga, a doua zi aproape ca incepe o noua viata. Nu e o simpla alta zi, e o viata noua. In timpul acesteia, omul poate incepe lucruri noi, se poate manifesta pe sine insusi, are un prezent, un viitor, si asa mai departe. Numai ca, pentru cineva care nu doarme, timpul in care mergi la culcare si acela in care te trezesti dimineata e trait fara intrerupere. Altfel spus, nu exista o suprimare a constiintei. De asta se leaga totul. In loc sa incepi o viata noua, constati ca la opt dimineata esti acelasi om care erai la opt in seara dinainte. Cosmarul continua neintrerupt, intr-un fel, iar dimineata ce sa incepi? Cu atat mai mult cu cat nu e nici o diferenta intre timpul de acum si cel de ieri. Viata renascuta nu exista. Intreaga zi e o povara, e continuarea unei poveri dinainte. Constati ca in timpul in care toata lumea se grabeste sa-si imbratiseze viitorul tu ramai in afara. Iar cand lucrul asta se intinde pe luni si ani de zile, face ca toata conceptia ta despre sensul lucrurilor, despre viata, sa se schimbe brutal. Nu intelegi notiunea de viitor pentru ca tu nu ai unul. Consider asta cea mai teribila, cea mai tulburatoare si, in esenta, principala experienta a vietii mele. Ei i se adauga si faptul ca esti singur cu tine insuti. In miezul noptii, cand toata lumea doarme, tu esti singurul treaz. Atunci pricepi ca nu faci parte din umanitate, ca traiesti intr-o lume separata. Si iti trebuie o vointa extraordinara ca sa nu cedezi.”

(Jason Weiss, Scrisul ca un risc asumat – Interviuri cu scriitori iesiti din comun, Iowa Press, 1991, p.5)

O copie in limba engleza a acestui volum de interviuri cu Cioran, Ionesco, Cortazar, Kundera, Carriere s.a, veti gasi aici: http://www16.zippyshare.com/v/frnWpsvp/file.html – Drepturile de copyright revin autorului si editurii.

Blog at WordPress.com.