Blogul proletarului de tranzitie

October 31, 2015

Jurnal de Internet

Filed under: Idei personale — proletaru @ 5:44 am

Nu stiu exact ce fac altii pe Internet, dar eu mi-am radiografiat cu atentie cele doua-trei ore petrecute online in chip cotidian. Si am senzatia acuta ca preocuparile mele sunt incompatibile cu ale majoritatii care-si dedica, ore in sir, Facebook-ului, Twitter-ului si email-ului. Pentru ca nu frecventez chestiile astea decat, in medie, de doua-trei ori pe saptamana. Ma aplec, in schimb, cu pasiune de copil asupra unor chestiuni futile – chiar mai futile decat mediile de comunicare sus-mentionate – dar care nu inceteaza sa ma intereseze.

Cum deschid calculatorul, ma duc pe un site de “scene-releases” sa vad ce filme au iesit sub forma de copie pirat. Daca e ceva interesant, descarc si depozitez. Cu sminteala aferenta celui care n-are timp sa vada nici doua filme pe saptamana. Si, desigur, cu constiinta incarcata de ticalosie si subversivitate. Repet actiunea si in ceea ce priveste un site dedicat filmelor clasice pe care insist ceva mai mult; participantii sunt colectionari si materialele postate necesita atentie sporita. E si greu sa le aplici un filtru, ai vrea sa le ai pe toate la dispozitie, oricand. Imediat dupa asta ma duc pe un forum in care se actualizeaza zilnic editii digitale realizate de fani ale unor carti “out-of-print”, editii pe care le descarc tot spre depozitare ulterioara. Desigur, in conditiile in care nici cu timpul pentru citit nu stau mai bine.

Dupa asta trec la stirile zilei, unde ii citesc pe pseudo-presarii de dreapta de la Hotnews pe care ii alternez cu pseudo-presarii de stanga de la DC News. Cita vreme isi dezlantuia CTP refularile pe Gandul.info, il citeam si pe ala, dar de cand a renuntat el, am renuntat si eu. Imediat dupa chestiile astea, pornesc in background emisiunea lui Radu Banciu din seara precedenta. E un show pe care-l nu ascult pentru reflectii, ci pentru ca imi place omul. Cu o infatisare chinuita, plin de contradictii, saturat de viata, le da celorlalti intreit rasplata pentru ca-i consuma aerul; e un spectacol al inconsecventei si al invectivei, radiografia fidela a vietii in Nordul Balcanilor. In timp ce-l ascult, caut materiale pentru lectiile pe care urmeaza sa le tin la colegiu martea si joia. Am constatat ca adolescentii americani nu devin interesati decat daca le servesti impreuna cu materia si un subiect de disputa, prin urmare asta si fac: adun exemple care nu numai sa-i edifice, dar si sa-i scoata din prostratia cotidiana. Cand termin cu asta, dau un tur de orizont pe adresele de email si, eventual, un scan de control pentru serverele din care-mi extrag, de ani de zile, canalele TV pe care le urmaresc. Piraterie, fireste. In tot intervalul asta nu comunic cu nimeni. Sau, ma rog, aproape cu nimeni.

Sunt, fireste, o relicva a anilor 2000, in care a fi pe Internet insemna si a te lupta sa ramai anonim. Insemna a incalca, aproape indiferent ce faceai, legea drepturilor de autor. Nici azi lucrurile nu s-au schimbat prea mult, cu diferenta ca utilizatorii de Internet si-au modificat optiunile. Nu mai au chef de discutii cu alti anonimi, de vegetat in subteranele web-ului ori de facut schimburi de fisiere. Nu mai au chef nici macar de pornografie. Filmele si videoclipurile produse de marile corporatii ii intereseaza tot mai putin. Au inceput, in schimb, sa-si raspandeasca peste tot propriile filme, muzici si ganduri. Expansiunea asta mi se pare un lucru frumos. Un mod rezonabil de a-ti trece timpul mai degraba decat a ti-l pierde aiurea.

Problema, unica deocamdata, e calitatea materialelor publicate. A gandurilor scrise, a ideilor vehiculate. Cateva sunt bune. Cateva sunt bune numai pentru ca sunt pastise ori parafraze ale unor idei solide ale trecutului. Multe sunt mediocre. Si mai multe sunt sub-mediocre, adica simple stupiditati. Iar cele mai multe depasesc cu mult gradul de acceptabil al decerebrarii. Receptivitatea lor e, insa, din ce in ce mai ampla. Exista, practic, o generatie de indivizi care se multiplica geometric si care crede, efectiv, ca lucrurile alea pe care le citesc ori le asculta sunt ca lumea. Iar chestia asta mi se pare grava.

Cred, de fapt, ca e infinit mai grava decat a incalca niste drepturi de autor. Furtul, in fond, admite o minima inteligenta, nu?

October 27, 2015

De la Orwell citire

Filed under: Idei personale — proletaru @ 5:56 am

“- Te gândeşti, zice el, ca şi cum ar şti, o dată în plus, ce se află în mintea subiectului întins pe pat, că am o faţă îmbătrânită şi obosită. Te gândeşti că vorbesc despre putere, în schimb nu sunt în stare să previn nici măcar decăderea propriului meu trup. Inţelege odată, Winston, că individul nu este decât o celulă. Obosirea celulei este vigoarea organismului. Ce, când îţi tai unghiile, mori ?!

Se întoarce şi îşi reia plimbarea dintr-o parte în cealaltă a camerei, cu o mână în buzunar.

– Noi suntem preoţii puterii, zice. Dumnezeul nostru este puterea. Dar acum, pentru tine, puterea nu este decât un cuvânt. Este cazul să începi să-ţi formezi o idee despre ce înseamnă puterea. Primul lucru pe care trebuie să-l înţelegi este că puterea e colectivă. Individul are putere numai în măsura în care încetează de a mai fi un simplu individ. Ştii lozinca Partidului „Libertatea este sclavie”, nu-i aşa? Te-ai gândit vreodată că se poate spune şi invers: „Sclavia este libertate”? Singur – adică liber – omul este întotdeauna şi inevitabil înfrânt. Aşa şi trebuie să fie, pentru că orice om este sortit să moară. Ceea ce reprezintă cel mai mare eşec al vieţii. Dar, dacă reuşeşte să scape de propria lui identitate, dacă se poate contopi cu Partidul, în aşa fel încât să fie Partidul, atunci individul devine atotputernic şi nemuritor. In al doilea rând, trebuie să înţelegi că puterea înseamnă puterea asupra oamenilor. Şi asupra trupului, dar, mai presus de orice, asupra minţii oamenilor. Puterea asupra materiei – asupra realităţii exterioare, cum spui – nu are nici o importanţă. Avem, deja, de pe acum, controlul absolut asupra materiei.[…] Controlăm materia din moment ce controlăm mintea oamenilor.
Realitatea se află numai sub ţeastă. Ai să înveţi tu, Winston, încetul cu încetul, dar ai să înveţi până la urmă. Nu există nimic pe lumea asta ce să nu putem realiza – invizibilitate, levitaţie – orice ! Dacă mi-aş propune, m-aş putea înălţa de la pământ ca un balon de săpun. Nu-mi propun, pentru că Partidul nu-mi cere aşa ceva. Trebuie neapărat să scapi de obsesiile tale de secol nouăsprezece cu legile Naturii. Noi facem legile Naturii. […]

– Bine, dar omul este mic şi neajutorat! De când există oameni? Pământul a stat nelocuit milioane de ani.

– Aiurea. Pământul are exact atâţia ani câţi avem noi, nici unul în plus. Cum să fie mai bătrân?! Nimic nu există în altă parte decât în conştiinţa omului.

– Nu-i adevărat. Rocile sunt pline de oasele animalelor dispărute, de mamuţi, de mastodonţi, de reptile enorme care trăiau pe vremea când de om nici măcar nu era vorba.

– Le-ai văzut tu vreodată, oasele-alea, Winston? Evident că nu. Naturaliştii din secolul nouăsprezece le-au născocit, înaintea omului nu a existat nimic. După om, presupunând că el ar ajunge să se stingă, nu va exista nimic, în afara omului, nu există nimic. […] Puterea – puterea reală, cea pentru care trebuie să luptăm zi şi noapte – nu este puterea asupra lucrurilor, ci asupra oamenilor.

Se opreşte şi, pentru o clipă, adoptă din nou atitudinea profesorului care pune întrebări unui elev promiţător:

– Spune-mi, Winston, cum îşi exercită un om puterea asupra altui om?

Winston se gândeşte puţin, cu ochii în tavan, apoi zice:

– Făcându-l să sufere.

– Exact. Făcându-l să sufere. Ascultarea nu ajunge. Dacă nu-l faci să sufere, cum poţi fi sigur că ascultă de voinţa ta şi nu de-a lui? Puterea constă în a-l umili şi a-i provoca durere. Ai putere atunci când rupi conştiinţa omului în bucăţi, iar bucăţile vii şi le rearanjezi în forme noi, pe care tu însuţi le hotărăşti. Incepi să înţelegi, acuma, ce fel de lume pregătim noi? Este exact opusul acelor utopii hedonistice cretine, pe care şi le imaginau vechii reformatori. Este o lume a fricii, a trădării, a chinurilor, o lume în care calci în picioare şi eşti călcat în picioare, o lume care, pe măsură ce se va perfecţiona, va deveni nu mai omenoasă, ci mai puţin omenoasă. în lumea asta, progresul va însemna progresul durerii. Vechile civilizaţii pretindeau că sunt întemeiate pe iubire şi dreptate. Civilizaţia noastră are la temelie ura. In lumea noastră, singurele sentimente vor fi teama, furia, triumful şi auto-umilirea. Vom avea grijă să le distrugem pe toate celelalte – pe toate. Deja suntem pe cale de a jugula anumite atitudini care au supravieţuit dinainte de Revoluţie. Am rupt legăturile dintre copil şi părinte, dintre bărbat şi femeie. Cine mai îndrăzneşte, în ziua de astăzi, să aibă încredere într-o nevastă, într-un copil, într-un prieten? Iar în viitor nu vor mai exista nici neveste, nici prieteni. Copiii vor fi luaţi de la sânul mamei de mici, cum iei ouăle de la găină. Instinctul sexual va fi eradicat. Procreaţia va deveni o formalitate anuală, cum este, de exemplu, reînnoirea unei cartele. Vom aboli orgasmul. Chiar în momentul de faţă neurologii noştri lucrează în direcţia asta. Nimeni nu va mai fi loial decât Partidului, nimeni nu va mai iubi pe nimeni altcineva decât pe Fratele cel Mare. Nu se va mai auzi un alt râs afară de hohotul celui care triumfă la înfrângerea unui duşman. Nu vor mai exista nici artă, nici literatură, nici ştiinţă. Când vom fi atotputernici, nu vom mai avea nevoie de ştiinţă. Nu va mai fi nici o deosebire între frumos şi urât. Nu va mai exista curiozitate şi nici o bucurie a vieţii. Orice plăcere va fi anihilată. Dar întotdeauna – ţine mine, Winston – întotdeauna va exista intoxicaţia puterii, din ce în ce mai insistentă şi mai subtilă, întotdeauna şi în orice moment va exista fiorul victoriei, senzaţia indescriptibilă pe care o ai când calci în picioare un duşman neputincios. Dacă vrei o imagine a viitorului, închipuie-ţi o cizmă zdrobind mutra unui om – şi asta pentru vecie.”

(George Orwell, 1984 p.190-191)

October 24, 2015

De ce ar trebui inchis dosarul mineriadelor

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:08 am

Dosarul Mineriadelor, odata redeschis, se poate inchide la loc. E o operatiune pe cat de dureroasa, pe atat de inutila.

Daca cineva vrea sa-i pedepseasca pe Iliescu, Roman et Co pentru dezastrul Romaniei post-decembriste, propun sa se utilizeze un cap de acuzare din categoria “sabotajelor contra intereselor nationale” si actul acuzarii sa fie redactat in consecinta. In calitate de acuzatori sa apara muncitorii din intreprinderile si uzinele privatizate pe-un leu si falimentate deliberat, si urmasii pensionarilor din timpul lui Ceausescu care au sucombat in saracie sub spectrul indexarilor care nu i-au mai cuprins. Nu mai departe si cei care si-au investit salariile compensatorii in afaceri care n-au putut dura mai mult de-un an doi, asasinate de taxe si de insecuritate economica. Eventual si studentii care au intrat in facultati cu gandul de a invata si care au iesit cu diplome inutilizabile in maini din niste business-uri sferto-academice. S.a.m.d.

Nu ii consider pe aceiasi indivizi acuzabili, cel putin nu pe baza dovezilor circumstantiale existente in spatiul public de crime contra umanitatii. In primul rand e imposibil sa constitui un rechizitoriu solid. Dovezile care exista sunt extrem de putine pentru a duce in spatele gratiilor un grup de anvergura celui acuzat. Avem o conversatie intre doi generali in care politia e trimisa sa faca ordine pe strazi; avem multumirile lui Iliescu adresate minerilor pentru ca au debarasat piata; avem informatia ca autoritatile n-au intervenit la timp pentru a pune capat violentelor mineresti, si atunci cand au intervenit, au tras la randul lor in populatie. Si mai avem informatia ca mai multi tineri, eroi fara indoiala, au fost raniti ori si-au pierdut viata. Executantii crimelor – adica pitecantropi cu chef de scandal si securisti deghizati – sunt de negasit. In douazeci si cinci de ani liderii Romaniei au avut grija ca meseria de miner sa dispara cu totul si securistii cu misiuni criminale sa fie reprofilati definitiv, fie in politica, fie la munca de birou. Iar responsabilitatea morala, cu toate ca e usor de delegat, e greu de pedepsit.

In orice caz, Iliescu si ceilalti nu pot fi socotiti vinovati ca populatia i-a votat, in proportie de 80 la suta, in mai 1990, lucru care a adus la paroxism disperarea studentilor din Piata Universitatii. Dupa doua mineriade, in ianuarie si-n februarie ’90, romanii s-au gandit ca nu strica s-o faca posibila si pe a treia. Nu pot fi socotiti vinovati nici pentru ca azi, o gramada din cei care au facut optiunea votului din ’90, s-au razgandit si-i vor la bulau. Nu pot fi vinovati nici pentru ca numarul manifestantilor din Piata Universitatii a ramas, constant, sub cinci mii de oameni, in vreme ce majoritatea romanilor “anti-comunisti” au preferat sa-si profeseze solidaritatea de-acasa, din fotoliu. Si nu pot fi vinovati nici pentru ca 99 la suta dintre intelectualii Pietei Universitatii au gasit, dupa ceva mai multa introspectie, forta de-a se adapta la “nou.”

S-au adaptat Marian Munteanu, Stelian Tanase, Sorin Iliesiu. S-au adaptat Ana Blandiana si Ion Caramitru. S-a adaptat doamna Doina Cornea. S-au adaptat Plesu si Liiceanu. Multi dintre acestia nu numai ca s-au adaptat, dar cumva au gasit in ei si stoicismul de-a rabda beneficiile unei vieti tihnite, de mic capitalist. Si unde? Taman sub neo-comunisti, sub grupul de profitori care, in travesti, si-au format partide, doctrine, prozeliti, fara sa renunte, cu adevarat, la practicile vechilor structuri. Oricum o luam, acuzatorii adevarati din 1990 nu mai sunt la fel de adevarati in 2015.

Mineriadele, stricto sensu, sunt opera intregului popor roman. Pentru ca FSN sa triumfe in alegeri n-a fost nevoie de mineriade. N-a fost nevoie de ele nici pentru ca SRI sa devina prima putere in stat; intreg poporul a incuviintat la asta, intr-un fel sau altul. Dupa cum a incuviintat si la ascensiunea la putere a fostilor membri PCR care azi mentorizeaza, fara rezerve ori rusine, partide care, altminteri, poate ar avea sansa redemptiunii. Mineriadele, la fel ca si coruptia, saracia, disperarea ori renuntarea la patrie si fuga unde vezi cu ochii sunt efectele colaterale unei societati care e, ea insasi, un fenomen tragic.

Drama poporului roman e, indiscutabil, o vina comuna. Si care va ramane, pana la capat, neasumata.

Next Page »

Create a free website or blog at WordPress.com.