Blogul proletarului de tranzitie

September 28, 2015

Federalistii

Filed under: Idei personale — proletaru @ 5:22 am

Victoria separatistilor din Catalunia pentru parlamentul regional e, de pe acum, evidenta. Daca reusesc sa semneze o alianta si cu popularii radicali, un partid care e, de asemenea, pro-independenta, pina in 2017 Spania s-ar putea trezi cu o ruptura administrativa esentiala si o noua republica la Nord-Est. Orasul Barcelona ar putea deveni, la rindul sau, o noua capitala europeana. Ca o ironie, partidul separatist care a cistigat alegerile poarta in denumire adverbul “Impreuna.”

Catalanii au avut, e adevarat, anumite drepturi particulare si inainte: alegeri separate, un parlament regional, colectarea independenta a taxelor si remiterea unui procent catre guvernul din Madrid. Poate ca n-a fost vorba de autonomie in toata legea, dar libertati au fost destule. Faptul ca acesti spanioli nordici au hotarit zilele acestea cu o majoritate impunatoare sa treaca la un nivel secund al rupturii de Spania demonstreaza ca optiunile secesioniste si de auto-guvernare sint, in Europa, un fenomen la fel de amplu si de intens ca si acum douazeci si ceva de ani. Tineti minte ce s-a intimplat in anii ’90, cind Moscova n-a mai putut tine in friu dorinta tarilor anexate cu forta dupa ’45 de a se elibera de dictatura centrala. In douazeci de ani, batrinului continent i s-au adaugat cel putin 15 noi republici si unitati administrative, iar aceasta dinamica topografica e departe de-a se fi incheiat.

Cu toate mesajele de pseudo-unitate emise de la pupitrul Uniunii Europene si din cancelariile Germaniei si Frantei, formulele de administrare teritoriala de la finalul mileniului trecut se rup pe zi ce trece iar optiunea cetatenilor e una nationalista. E o optiune care va face ca spiritele sa se incinga cit de curind, pentru ca daca partizanii unei regiuni independente aleg sa fie condusi de lideri nationalisti, acestia nu vor face decit sa intre, la un moment dat, intr-un conflict deschis cu nationalistii desemnati la conducerea republicii clasice de care regiunea respectiva doreste sa se rupa. Pina acum, proportia separatiilor teritoriale non-violente a fost, in Europa, cam de 50-50. Jumatate din republici, cu alte cuvinte, s-au separat fara incidente, iar jumatate au iesit la bataie. Este interesant de vazut daca in lista tarilor in care presiunile federaliste sint mari – lista in care intra si Romania – desprinderea se va face in liniste. Si ma refer aici numai la desprinderea teritoriala pentru ca, in cuget si-n simtiri, cum ar zice poetul, separatia exista deja.

Daca noi, cei de acum, am ajuns sa ne miram de ciudateniile zilei, nu mai cazul. Nu trebuie sa ne miram de numarul celor care s-au inghesuit la inmormintarea lui Vadim Tudor, de puhoiul celor care se uita la Viktor Orban ca la un eliberator al Europei, de masele care chiar in acest moment se separa in Franta alegind intre partidul Marinei Le Pen si partidul proaspat creat de tatal acesteia, ambele nationaliste, ambele radicale. Nu trebuie sa ne mire nici ca seful partidului catalan cistigator al alegerilor, Artur Mas, a fost recent vizat in anchete de coruptie. Nu mai e cazul sa ne miram pentru ca explicatiile sunt simple si la indemina: asa stau lucrurile, asa merge valul. Nu mai conteaza trecutul, legitimitatea ori apetenta pentru bluff a liderului nationalist. Ceea ce conteaza e partidul si ceea ce promite el. O istorie mai recenta de o suta de ani are toate sansele sa se repete, chiar daca nu porneste de la aceleasi premise.

Imi dau seama ca in curind va trebui sa fac si eu o optiune: fie una nationalista, fie una federalista. Federalista n-o sa fie. Nationalista o sa fie numai daca am cu cine – si aici ma refer la oameni, nu la partide. Daca n-o sa am, prefer sa fac optiunea unui nationalism privat, adica sa sufar de pe margine. La o adica, ma indoiesc ca fericirea ori tristetea Romaniei stau, cu adevarat, in optiunile mele. In trei milenii in care la cirma teritoriilor romanesti s-au perindat si genii si idioti, Romania s-a intristat si s-a inveselit de nenumarate ori. Liderii au trecut, au intrat si-au iesit din amintire pe rind. Situatia va continua in mod invariabil, indiferent ce credem noi, trecatorii, ca ctitorim prin angajament sau renuntare.

Fiindca totul e o impresie, la urma urmei.

Advertisements

September 23, 2015

Alt mood poetic

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:25 pm

Spre seară

Lumea începe să nu mai aibă importanță
Atunci când devii adult.
Ești copil în mijlocul lumii,
Ești adolescent în tumultul ei.
Adult însă devii la debutul însingurării,
Odată cu seara.
La lăsarea nopții ești deja matur
Iar puțin după miezul ei, aproape înțelept.

Constatarea de-a fi unul în mijlocul mulțimii, de a fi
Un exilat, un netrebic prin definiție
Dar, violând toate regulile acestei societăți tribale,
Un supraviețuitor,
Nu vine ca un triumf.

Ar trebui… Ar trebui să fii astfel, să râzi disprețuitor
Către eul care, odinioară, căuta comunitatea
Cu disperarea neștiutorului, a nepriceputului înrădăcinat
În convingeri străvezii.
Cum ar fi aceea că inexperiența se scuză prin apartenența la un grup,
Prin camaraderie.
Dar nu ești.

Superior și singur, zâmbești întunericului
Și aștepți, cu teamă, dimineața.

September 20, 2015

Razboi si (ra)pace

Filed under: Idei personale — proletaru @ 5:04 am

Multa lume se intreaba de ce Statele Unite nu intervin in razboiul din Siria in ajutorul armatelor guvernamentale siriene, care armate par din ce in ce mai incapabile sa faca fata insurgentilor islamisti. Raspunsurile sint, fireste, impartite. Republicanii din America spun ca atita vreme cit actualul presedinte e in cabinet, nu se vor lua masuri anti-islamice de nici un fel, ca atare razboiul este exclus. Democratii spun ca e pur si simplu o chestiune de rigoare administrativa: campaniile din Irak sint, inca, platite din buzunarul cetatenilor cu toate ca razboiul respectiv s-a terminat demult. Prin urmare, guvernul nu descinde in Siria pur si simplu pentru a tine o economie interna oarecum relaxata. Europenii vin si ei la dezbaterea asta cu opinii mult mai dure. Si nu lipsite de temei.

In Europa, convingerea generala e ca americanii nu descind intrucit ii avantajeaza faptul ca civilii fug din regiune. Avantajele sint fie de ordin tactic – in sensul in care un potential atac ar fi mult mai usor de realizat daca civilii ramin putini, fie de ordin economic – in sensul in care Euro se duce in cap, odata cu debusolarea Europei invadata zilnic de mii de oameni. Dar cinismul american e, dupa parerea locuitorilor batrinului continent, la el acasa pe terenul deciziilor care privesc luptele din Siria si este putin probabil ca situatia se va relaxa curind.

E imposibil sa stim daca exista sau nu un plan de interventie, insa pe zi ce trece vedem cu ochii nostri cum prestigiul Europei ca si comunitate politica bine structurata s-a dus in cap ca un dirijabil deconectat de la sursa de incalzire a aerului. Nici nemtii, nici austriecii, nici olandezii nu mai au chef de onorat promisiuni, angajamente si declaratii de rasunet privind prezenta emigrantilor pe propriul teritoriu. Americanii, care numai ei stiu cu ce se confrunta zilnic la granita cu Mexicul, au ocazia sa surida: Europa si-a dat ochii peste cap la o suta cincizeci de mii de refugiati, in timp ce SUA se confrunta, fara ca economia sa i se clatine, cu de trei ori cifra respectiva anual. E mai bine organizata? Poate. Inchide ochii mai mult? Poate si asta. Da mai putin publicitatii abuzurile petrecute impotriva celor care trec frontiera ilegal, ceea ce nu inseamna ca aceste abuzuri nu exista? Da, posibil. Cum-necum, insa, civilizatia Potomacului se descurca cu propria cota obligatorie, in timp ce vechile civilizatii ale Rinului si Dunarii au cedat nervos. Si asta e numai inceputul.

Ma intreb, strict teoretic, daca va fi posibil ca in viitorul apropiat, Europa sa ridice embargourile impuse Rusiei numai pentru a putea insista pe linga Vladimir Putin sa puna capat, de unul singur, razboiului din Siria. Daca NATO – adica America, in marea si deplina ei putere – n-are s-o faca, sa nu ne miram daca europenii isi vor cauta salvarea la Rasarit. Asa cum au facut-o si in 1914, si in 1944, si dupa ’90, cind aveau nevoie de energie termica ieftina si de durata. Va fi un moment de cumpana, epocal si hilar deopotriva. Dar important pentru intelegerea istoriei noastre contemporane.

Moment in care americanii, care surid acum dispretuitori la agitatia Europei de Vest, vor face ochii mari si se vor intreba, asa cum se intreaba unii prin comediile timpite de la Hollywood: Whaaaaat? Si cineva, undeva, o sa rida, pentru ca oricine ce-ar spune, secventa e funny.

Next Page »

Blog at WordPress.com.