Blogul proletarului de tranzitie

August 31, 2015

Insomnii

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:00 am

L-am reluat pe Cioran. L-am reluat si pot spune ca-l inteleg mai bine acum, de cind mi-am pierdut somnul. Inainte de facultate, obisnuiam sa-l citesc sub imperiul afectului, surizind complice la infatuarile si furiile autorului. Dupa facultate l-am privit mereu cu un ochi critic, rezervat, ca din punctul de vedere al cititorului cu preferinta pentru reflectiile sistematice. Nu mai imi placeau emotiile care, amplificate, ajungeau in timp sa guverneze intregul text si care, la o adica, puneau sub semnul intrebarii insasi calitatea asertiunilor. Textul era simpatic, dar nu-si depasea conditia; raminea simpla retorica. Inalta, dar retorica.

De cind mi-e aproape imposibil sa mai dorm pe cai naturale, fara medicamente ori fara a ma extenua in chip deliberat, marturisesc ca inteleg mult mai bine mecanismul gindirii chinuite, debilitate de umorile trupului. Sentimentele cu care altminteri cochetăm vag, de la caz la caz, si anume auto-compatimirea, agorafobia, dorinta de recluziune si impresia ca ti-e imposibil sa comunici cu ceilalti, sint prezenţe perene in repertoriul insomniacului. Nedormit, ti-e imposibil sa te detasezi de starile tale si de propriile necesitati. Cind scrii, scrii pentru tine insuti si publicul devine circumstantial. Cind citesti, nu mai citesti pur si simplu pentru a inregistra informatia; citesti cautind in rindurile altora sprijin pentru starile tale. Daca nu-l gasesti, iti reversi furia asupra autorului ca asupra unuia care n-a priceput, niciodata, nimic.

In genere cei care sufera de insomnie se simt abandonati, desprinsi cu forta de grupul celor care functioneaza diurn si adera neconditionat la umanitate. In consecinta, se intorc impotriva restului lumii cu toate armele pe care le au la indemina: neincredere, teama, resentiment. Si, da, retorica! Insomniei ii putem atribui, in cazul lui Cioran, aproape 50 la suta din paternitatea rindurilor sale. Ea a generat forta de studiu si forta de reactie la studiu. A activat procesul de sinteza a informatiei si a dezlantuit critica acesteia. Tot ea a generat emotiile care transpar din text si a decis structura lui: aforistic, cu intreruperi bruste, lipsit de explicatii. Cititorii care vor sistemicitate si dialectica, au nevoie de un filosof care doarme; filosofii nedormiti nu pot produce asa ceva. Si totusi, rindurile lor nu trebuie desconsiderate din pricina asta. Accesul insomniacului la suferinta individuala, la derizoriul conditiei umane e invaluabil; la fel si auto-cunoasterea sa. Cu o asemenea experienta in spate, existentialistul poate oricind deveni rege printre filosofi.

Sigur ca ar fi ideal ca fiecare insomniac cu un talent la indemina sa-si foloseasca timpul nesomnului pentru creatie. Numai ca astfel de exemple sint, totusi, rare. Noi, insomniacii simpli, experimentam doar dezgustul, nu si cheful de a-l transcrie in cuvinte. In plus, nu avem nici timpul necesar s-o facem. Ne ajunge cit suferim batind la portile somnului. Norocul lui Cioran a fost ca n-avea nici un job, nici un deadline. Daca ar fi avut, s-ar fi sinucis inainte sa-si poata analiza, cu minutiozitate, fiecare drama. Adica fiecare pas.

Advertisements

August 28, 2015

Din Grigore Moisil

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:15 am

“Nici mama, nici tata, cand eram copil, nu m-au invatat sa cred in Mos Craciun. Ceea ce, mai la batranete, m-a facut sa nu cred nici in Mos Gerila. Iata de ce, cand vorbesc cu copiii, nu vreau sa-i invat o mitologie de care sa se dezbare in adolescenta. Mi-i teama ca atunci cand vor fi batrani, sa nu adopte o alta.

Marturisesc ca in ultima vreme vorbesc din ce in ce mai mult cu copiii. imi place seriozitatea lor. Sunt plictisit de copilariile batranilor. De fapt, meseria de profesor e aceea de a preschimba timiditatea copilariei in infumurarea adolescentilor, deznadejdea celor maturi in optimismul batranilor. Toate patru atat de necesare unei societati bine organizate.

Cum am mai spus, in ultimii ani vorbesc cu copiii. Sunt singurii care se intereseaza cu adevarat de calculatoare. Ma simt uneori ca Phileas Fogg al Bucurestilor din 1972. Si-mi place sa fiu intrebat de copii. Si-mi place, cum am spus, sa nu-i pacalesc.

De ce ati ales matematica? ma intreaba copiii. Pot eu sa-i mint? Iti minti superiorii, iti minti femeia iubita, dar sa minti copiii? De ce am ales matematica? Fiindca mi-a placut. Si poti face si putina istorie. Orice indeletnicire e folositoare, si cea de clovn, si cea de cantaret de muzica usoara, si cea de matematician. Si citesti in ochii copiilor pentru care stima egala pentru diferite ocupatii pare ceva de la sine inteles (evident, exista preferinte), mirari: cum, cand erai copil, nu era la fel?

Istoria este stiinta cea mai grea de explicat. Cum, Grecii, cand au atacat Troia, n-aveau tancuri? De ce sa intrebuinteze un cal de lemn si nu parasutisti? Cum, cand erai mata student nu se faceau nici teoria categoriilor, nici varietatile diferentiale, nici teoria plasticitatii, nici logica matematica? Dar discutiile cu copiii sunt mult mai serioase decat felul cum le povestim cand vorbim cu oamenii maturi. O problema grea, lunga de explicat, e cea a rolului matematicii ca stiinta cu aplicatii. Aici problema e mai usor de explicat copiilor decat oamenilor maturi. E ceva care separa pe copii de cei care nu mai sunt: aceasta e ideea de joc: pentru un copil, ca pentru un matematician, jocul e o treaba serioasa. Eu n-am raspuns niciodata la intrebarea: “este matematica un joc de sah?”. Dar mi-ar trebui prea multa vreme ca sa explic de ce pentru mine matematica nu e doar un joc de sah. Copiii insa ar accepta sa faca matematica asa, cum s-ar juca “de-a v-ati ascunselea”. Si e bine. Daca n-am avea astfel de copii in 1972, n-am avea mari matematicieni in anul 2000; nici ingineri in 2032. Si tara noastra ar redeveni o tara eminamente agricola. Ceea ce, atunci, ar insemna: o tara in care nu-si gasesc de lucru decat o mie de oameni.

Iata de ce vorbesc serios cu copiii care se joaca de-a puia-gaia: pentru a pregati tehnica viitorului. Bineinteles, pe mine ma intreaba de calculatoare. Nu stiu de ce copiii ma intreaba pe mine de calculatoare. Sunt atatia oameni care azi se cred foarte priceputi in calculatoare. Sunt chiar multi care sunt priceputi. De ce ma-ntreaba copiii pe mine? Poate fiindca imi place sa vorbesc cu ei? Si despre folosirea matematicilor se intereseaza copiii. Si le spun: daca vreti sa ajungeti istorici, invatati matematica. Si le spun de ce. Si daca vreti sa ajungeti medici, invatati matematica. Si le spun de ce. Si daca vreti sa ajungeti pictori, sculptori, muzicanti, critici literari. Si le spun de ce. Si copiii inteleg.

Nu ma-ntreaba nici unul: dar daca vreau sa devin economist? De ce nu ma-ntreaba? Fiindca stie si tata. Nici daca vreau sa devin inginer? Stia si bunicul, stia si Napoleon. Si nu ma-ntreaba nici unul: eu vreau sa ajung medic (jurist, istoric) fara sa invat matematica. Cum sa fac? De ce nu-mi pun aceasta intrebare? Fiindca de la inceput eu le spun: imi puteti pune orice intrebare, dar eu nu raspund decat la intrebarile la care stiu raspunde.”
(Grigore Moisil, “De vorba cu copiii” in Contemporanul, 17 Martie 1972)

August 21, 2015

Islamism

Filed under: Idei personale — proletaru @ 5:35 am

Malraux avea dreptate: secolul XXI e religios. Tragind puternic inspre echivalentul imaginat de scriitor: acela de a nu mai fi deloc.

In anii 1300, cind otomanii isi incepeau asaltul asupra Europei iar locuitorii tarilor arabe erau putin mai mult decit o civilizatie a desertului, nimeni nu si-ar fi imaginat ca religia musulmana va deveni un comandament al fortei pentru milioane de adepti. Turcii otomani nu actionau in numele religiei. Voiau bani, supusi si recruti pentru armatele proprii. Cazurile de crestini constrinsi de turci sa treaca la Islam au fost, in ciuda dimensiunii teritoriului ocupat in Sud-Estul Europei, comparabile cu numarul conversiunilor fortate din califatele andaluze. Religia nu era, pentru otomani, decit un motor auxiliar al unei facultati mult mai inradacinate in cultura turca: pasiunea pentru bani. Restauratia religioasa petrecuta in Turcia contemporana are prea putin de-a face cu vreo nostalgie istorica. Are de-a face mai curind cu ideea ca islamismul a devenit, in sine, o forta. Si ca, la o adica, va putea fi folosit ca argument pentru o serie de negocieri, asa cum deja se intimpla in raporturile dintre lumea araba si statele Vestului.

Ca sa reducem problema la terminologia cea mai simpla in care se poate ea pune, vom spune ca lui Mahomed al II-lea nu i-a trecut prin cap sa pretinda de la proaspetii sai vasali constructia de moschei. A preferat sa colecteze in mod direct sumele care, altminteri, ar fi mers in directia asta si sa le dea o destinatie mult mai practica: arme, echipament, bijuterii, eventual constructii cu scop cit se poate de laic. In logica sa, un crestin platitor de suprataxa valora mai mult decit un convertit la Islam platitor de taxe simbolice. Logica aceasta nu mai are ecou in lumea actuala tocmai datorita fortei pe care banul a capatat-o in Vest. Estul islamic nu mai cauta termeni materiali de comparatie cu capitalismul; ii opune, in schimb, unificarea religioasa. E, cum spuneam, o clauza importanta a oricarei negocieri.

Argumentul recent al episcopului de Giurgiu, ca Romania, ca “tara a voievozilor” nu poate ingadui constructia de moschei, e un argument destinat, fara doar si poate, vulgului. Sau, ma rog, un argument care poate prinde la cei care au retinut, din istorie, numai faptul ca Mihai Viteazul i-a batut pe turci de le-a sunat apa-n cap. Pentru restul e o gluma. Nu de alta, dar intr-o tara a voievozilor, nici politicienii de astazi n-ar avea ce cauta. Intr-o tara a voievozilor nici parvenitii n-ar acumula averi generatie dupa generatie fara macar o decapitare de control. Intr-o tara a voievozilor si vladica ar vorbi mai putin raspicat decit o face, stiind ca nici proprietatile Bisericii nu sint excluse de la eventuale rechizitii. Ma rog, intr-o tara a voievozilor, ctitoriile s-ar face dupa victorii, nu dupa infringeri. S.a.m.d.

Exista, totusi, un temei pentru respingerea ideii de constructie a unei moschei in Bucuresti. Dincolo de libertatea religioasa, dincolo de numarul de minoritari musulmani care si-ar dori un loc sacru, exista temeiul Islamului devenit, in treizeci de ani, partid politic. Aproape fara legatura cu opiniile de viata ale celor mai multi membri ai sai, aproape fara legatura cu buna lor credinta, Islamul mare s-a transformat, fara sa-si consulte enoriasii, intr-o organizatie politica. In citeva zeci de ani el s-a reconstruit pe sine ca mecanism social-politic, eludind criteriile morale ale oricarei religii. E, astazi, un partid care pune probleme de viata si de moarte pentru toti oamenii, nu numai pentru cei care-i apartin. E un partid care nu admite dialog, un partid care nu recunoaste nici o lege in afara de propriile sale legi. Un partid care, la urma urmei, fara s-o promoveze, nu interzice totusi crima ca instrument de propaganda. Un haos cu pretentii de ordine.

Nu e obligatoriu ca un partid politic sa aiba un sediu. Mai ales atunci cind adeptii sai nici nu sint obisnuiti sa-l promoveze stind locului.

Next Page »

Blog at WordPress.com.