Blogul proletarului de tranzitie

July 11, 2015

Despre admiratie

Filed under: Idei personale — proletaru @ 5:19 am

Exista un videoclip filmat intr-un concert al Cenaclului Flacara in anii ’70 in care Mircea Vintila interpreteaza melodia “Pamintul deocamdata,” melodie compusa – ca atitea altele din cadrul Cenaclului – pe versurile lui Adrian Paunescu. Dupa debutul piesei si dupa un prim plan cu artistul, camera se plimba prin sala, permitindu-ne sa vedem fetele spectatorilor. Sala e ticsita, in mare majoritate de tineret. Categoria de virsta e intre 16 si 20 si ceva de ani. Frizuri la moda, imbracaminti asemenea. Ceea ce-i apropie insa pe toti nu e aspectul general ci felul in care murmura fiecare versurile piesei. Absolut toti cei din sala o cunosc, absolut toti o recita in ritmul artistului. In timpul refrenului, interpretul – asa cum se intimpla la marile concerte – admite ca publicul sa-i preia misiunea si ritmul si devine el insusi spectator. Iar cei din sala, insufletiti, rostesc versurile pe de rost, fara greseala.

Revad videoclipul adesea si de fiecare data recad la aceeasi intrebare: cum e posibila, totusi, atita unitate? Dar o asemenea afectiune vizavi de cuvintul scris? Pentru ca orice am spune, oricum am lua-o, fenomenul in sine e unul de admiratie fata de cuvintul scris. Repetitia unei melodii e altceva; repetitia asta nu e necomuna marilor concerte, unde fanii stiu pe de rost muzica idolilor lor. Atit numai ca in 99 la suta din cazuri, la concertele de pe marile scene ale lumii nu e vorba de poezie culta. De fapt, daca ma gindesc bine, in nici un caz in ceea ce priveste continentul european si cel nord-american. Singura exceptie au facut-o statele blocului estic din anii ’60 – ’70; in rest niciodata nu s-a interpretat pe scena, de catre o formatie la moda, poezie culta. In Occident restrictia venea si din directia poeziei in sine – nu multe dintre lucrarile poetilor contemporani s-au pretat suportului muzical – dar si din directia legislatiei privind drepturile de autor. In Romania nu era la fel: luai poezia cuiva si-o cintai asa cum iti convenea. Se poate spune ca in felul acesta poeti precum Toparceanu, Bacovia ori Arghezi au facut un pas mai mult catre universalitate.

Ma intreb cum s-ar fi simtit oricare poet, mare sau mic, vazind ca zece mii de oameni ii rostesc, la unison, versurile? Adrian Paunescu imi imaginez cum trebuie sa se fi simtit. Imi imaginez, spun, pentru ca am vazut-o dupa aceea in comportamentul lui: era infatuat de propria glorie. Infatuare poate exagerata, e adevarat, dar nu lipsita de justificare. Justificarea vine tocmai dintr-un argument de necontestat: argumentul gregar. De la nasterea tragediei grecesti si pina la marile pelerinaje la monumentele zilelor de ieri si de azi, argumentul asta nu s-a schimbat. In fond care din arogantii zilei de azi, din literatura, showbiz ori politica pot spune ca au simtit cu adevarat ce inseamna admiratia multimii? O multime care se inghesuie nu sa te aclame gratuit, nu sa iti expuna problemele sale, nu sa-ti ceara bani, nu sa iti huiduie adversarii, ci sa iti recite poeziile?

Care?

Advertisements

Leave a Comment »

No comments yet.

RSS feed for comments on this post.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: