Blogul proletarului de tranzitie

April 28, 2015

Micro-opinii (XII)

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:26 am

Un politician cere sa li se schimbe rromilor denumirea in tigani, asa cum stateau lucrurile pina acum vreo cincisprezece ani. Sa le fie imprimat termenul de tigan in buletin, in dreptul nationalitatii. Chestia e imperios necesara pentru ca, sustine omul, confuzia asta intre rrom si roman da nastere la o gramada de reactii nefericite in strainatate in ceea ce-i priveste pe romani. Care, altminteri, ar fi in regula, daca n-ar fi confundati cu tiganii.

Trec peste situatia rocambolesca pe care o implica aceasta interventie in terenul strict al terminologiei legale – si aici ma gindesc in ce situatie ar ajunge strainii sa-i legitimeze pe rromi in asa fel incit sa clatine din cap, lamuriti, odata ce vad scris negru pe alb ca respectivul e tigan: a, stai, dom’ne, ca asta nu e roman, asa cum credeam eu! – ajung la o intrebare. Intrebarea e urmatoarea: eu cunosc, personal chiar, o gramada de romani care, cind vine vorba de comportament, reactii, limbaj, mod de-a purta o discutie, sint tigani in toata regula. Ar fi posibil sa le schimbam si astora buletinul ca atare sau ei au dreptul, potrivit nationalitatii, sa ramina romani pe veci? Ca daca e asa, planul politicianului respectiv ramine prost fundamentat, ca sa nu-i zic ridicol. O denumire e pur si simplu o denumire, nu schimba lucrurile. Vorba lui Shakespeare: what’s in a name?

Prapastia asta etnica dintre romani si tigani e, de cind o stiu, marota celor mai multi dintre diplomati. O tot repeta atunci cind e sa le gidile orgoliul romanilor. Adevarul e insa, dincolo de toate, ca problema e lipsita de finalitate. Daca romanii vor neaparat sa-si pastreze reputatia in exterior, propun sa redacteze un format la purtator al documentului care poarta denumirea de cazier judiciar si sa restrictioneze deplasarea in strainatate a indivizilor cu mai mult de o infractiune la activ. Sint convins ca intr-un asemenea caz ne-am reabilita natiunea in ochii strainilor in maximum trei ani.

Oare termenul de “infractor” nu s-ar putea trece si el in buletin? Poate – de ce nu? – in dreptul nationalitatii, fiindca, la o adica, insusirea respectiva e chiar un fel de Europass.

*
Vazut “Poarta alba” a lui Margineanu. E un film despre care va pot zice ca e bine ca s-a facut. E povestea a doi studenti adusi in detentie la Poarta Alba in preajma constructiei Canalului Dunare-Marea Neagra. Personajele sint, insa, ilustrate destul de furtiv – nu ai timp sa te atasezi de ele. Personajul parintelui Arsenie Boca e prezentat, si el, la limita, in asa fel incit nu stii exact ce sa crezi despre el: e saritor, e retinut, e abscons, e miraculos? Nici despre gardieni nu te lamuresti pina la capat daca sint nemernici sau prietenosi. Nu te lamuresti nici cum sta treaba cu carcera, cu torturile, cu mincarea proasta, cu turnatoria dintre detinuti, cu mortii care erau scosi zilnic cu carutul din curtea lagarului – adica cu nici unul din aspectele descrise in toata literatura de detentie a epocii comuniste. Sint destule scene frumos alcatuite sub aspectul imagisticii si al dialogului. Cred, totusi, ca inca o jumatate de ora in plus nu i-ar fi stricat filmului. Opera istorica a lui Margineanu e, in fond, detaliul – si aici ma gindesc la “Padureanca,” film de top in ceea ce priveste preferintele personale.

Dupa cum stau lucrurile cu granturile cinematografice actuale, nu stiu, zau, cind vor apuca romanii sa repete experienta unui “Cel mai iubit dintre paminteni.” Care, cu toate lacunele lui, spunea ceea ce avea de spus intr-un timp bine definit.

April 25, 2015

A history of violence

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:32 am

Imi amintesc acum aproape douazeci de ani, de o noapte petrecuta intr-o discoteca de dimensiuni liliputane, denumita “Student Club” si plasata pe undeva prin centrul Clujului, la subsolul Casei de Cultura a Studentilor. Era iarna. Eram, mi se pare, la un chef, alaturi de un prieten, in calitate de invitati ai cuiva care cunostea pe cineva care la rindul lui cunostea pe altcineva dintre gazde. De-ai casei, ce mai incolo-ncoace!

Cum petrecerea in sine nu era cine stie ce, fumaraia era la ea acasa iar fetele, majoritatea, insotite, ii spun prietenului cu care ma aflam acolo ca e cazul sa o intindem spre alte zari. Omul imi respinge pretentia, explicindu-mi ca a pus deja ochii pe o femeie absolut bestiala care pare sa si raspunda pozitiv la avansurile sale. Ii atrag atentia ca, din cite imi facea mie impresia, respectiva venise acolo insotita de un tip destul de solid, care parea sa fie si ceva mai apropiat de unii participanti la eveniment decit eram noi. Prietenul, insa, ma trimite la plimbare, respingindu-mi fara drept de apel aceasta timida, ce-i drept, incercare de a preveni dezastrul.

Care dezastru are loc la vreo zece minute dupa aceea, cind omul meu, inghiontit si palmuit de tipul cu pricina, imi face semn ca e cazul sa ma implic activ in lupta pentru dreptul nostru de party crashers. Intuind ca inauntru, pe teritoriu care va sa zica ostil, cauza sublima pentru care urma sa ne luptam avea sa ne aduca, pe linga alte belele, cel putin o pereche de nasuri sparte, il iau deoparte pe om si-i propun urmatoarea chestie: stam lejer pina la spartul chefului! Cind apare ocazia, ne retragem si ne postam undeva in dreptul iesirii. Il interceptam pe individul cu pricina in momentul in care paraseste petrecerea, cu sau fara aleasa inimii, il acostam si-l cenatuim sistematic, potolindu-ne, cu ocazia asta, si furia, si orgoliul.

Prietenul meu se declara de acord, drept pentru care spre finalul chefului ne strecuram pe usa afara si incepem pinda. Stakeout-ul, cum ar zice americanii. Imaginati-va, la ora unu noaptea, pe un ger rupestru, doi indivizi care fac treispe-paispe linga un stilp de inalta tensiune, cu ochii pe obiectiv. Chestia e ca omul in cauza, desi invitatii se imputinasera simtitor, nu voia in ruptul capului sa iasa. In timpul asta noua ne trecea, cu fiecare minut scurs in frigul strazii, cheful de bataie. Dupa citeva minute prietenul meu ma interpeleaza.

– Ba, auzi! Cind apare ala, ii tragi tu primul pumn? Ca mie mi-e asa de frig, ca mi-au amortit miinile.
– Ba, zic, adevarul e ca si mie mi-au amortit. Da’ putem sa-i dam cu picioarele!
– A! – suiera prietenul meu, fotbalist incercat – pai daca-i dam cu picioarele il omorim! E gata. Vorba e, dupa aia ce ne facem?

Intrebarea, pentru doi insi nehotariti, infrigurati si cu miinile, evident, amortite, avea un sens adinc. Aproape metafizic, as spune. Drept pentru care am decis, de comun acord, sa-l iertam pe nenorocit si sa ne carabanim cit mai rapid.

Ca, vorba aia, domnule, ce ne faceam daca-l omoram?

April 21, 2015

Scurta dilema electorala

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:11 am

O dovada ca inca oamenii din Chicago isi exercita votul in functie de o proverbiala traditie citadina (ca sa nu-i zic “umoare oraseneasca”) e faptul ca fostul primar, Emmanuel Rahm, a fost reales la inceputul lunii aprilie cu o majoritate zdrobitoare in raport cu contracandidatul sau, Chuy Garcia.

Garcia nu e “nou” aparut pe piata politica locala. Dimpotriva, vine cu o experienta semnificativa. Conform estimarilor, el ar fi trebuit sa intruneasca un numar semnificativ de voturi cel putin din partea ambelor minoritati, cea hispanica si cea african-americana (care, impreuna, depasesc cu mult 50% din populatia orasului), in asa fel incit sa-si asigure o majoritate confortabila. Asta nu numai pe criteriul etnicitatii sale, ci si pe propunerile de reforma a taxelor pe care le-a avansat. Reforme de care ar fi nevoie, in conditiile in care Chicago e unul dintre orasele unde taxele si supra-taxele au ajuns un adevarat flagel.

Faptul, insa, e urmatorul: presedintele Obama, a carui popularitate e in declin pe tot cuprinsul Statelor Unite, cu exceptia orasului sau de rezidenta, l-a sustinut pe Rahm. Mesajul prezidential plus apelul la o asa-zisa constiinta citadina au fost suficiente pentru a mobiliza electoratul sa-si mai dea odata voturile unuia care-a inchis citeva sute de scoli si a semnat mai multe contracte paguboase pentru oras in genere, incepind in primul rind cu concesionarea parcarilor publice.

Privind, in ultimii douazeci de ani, la voturile neinspirate pe care le dau cetatenii din Romania, aveam impresia ca lipsa democratiei te scoate din starea alegatorului responsabil si te impinge sa votezi anapoda. Acuma stiu ca m-am inselat: si excesul de democratie te poate face un alegator prost.

Sint in dilema. Pina la urma in ce mediu social si politic trebuie sa traiesti ca sa votezi bine?

Next Page »

Create a free website or blog at WordPress.com.