Blogul proletarului de tranzitie

March 30, 2015

Cosmarul ca ucenicie

Filed under: Idei personale — proletaru @ 5:46 am

Cosmar, ieri, sub un sedativ. Extrem de viu si de interesant, mult mai de impact, fireste, decit o simpla intimplare personala ori, la o adica, decit un film proiectat intr-o atmosfera premeditat macabra. Imi amintesc citeva parti in mod explicit, altele e posibil sa le fi lasat pe-afara. Regret ca nu mi-am notat imediat dupa trezire derularea exacta a evenimentelor.

Sint de virsta scolara, virsta liceului, iar maica-mea imi pregateste o camasa. Sintem in sufragerie, discutam, cind la un moment dat in discutie intervine, subit, o alta voce. Constat ca pe pat sta o fata blonda cu par lung, aproape alb in lumina soarelui de afara, in jurul virstei mele, care ne maimutareste. Ii spun sa plece, iar ea-mi repeta cuvintele, maimutareala devenind mult mai lugubra decit inainte, rece, metalica, diabolica. Pricep pe loc ca fata e, dincolo de aspectul ei nevinovat, o fiinta a infernului.

Dau sa ma apropii, insa creatura dispare, nu fara a lasa pe pat un soi de substanta igrasioasa, vag cenusie, pe care n-apuc s-o ating, pentru ca sint intrerupt din nou de mai multe voci, o cearta mai exact, care vine de undeva din perete. Sint voci de copii si de adulti iar cearta e violenta, din cite se pare. La un moment dat cineva ii pune capat, prin izbituri cu un corp dur, iar vocile se potolesc. Intre timp constat ca totul in camera s-a schimbat; in locul camerei mele de zi ma aflu intr-o locuinta mizera, cu o mobila veche, mincata de cari, si unde totul e gata sa se prabuseasca. Usa sifonierului, vechi de cind lumea, e data la o parte, si dincolo de ea, printre haine, o vad lamurit de fata blonda dinainte. E schimbata, are citiva dinti lipsa iar chipul, care inainte parea curat, e acum plin de cicatrici. Nu-mi mai repeta, morbid, cuvintele, insa ride cu gura pina la urechi de renghiul pe care, presupun eu, mi l-a jucat.

Ii spun mamei ca e cazul sa iesim de-acolo cit mai repede, ceea ce si facem, insa odata ajuns in strada pricep ca am ramas singur. Sint incapabil sa ma dezmeticesc, insa stiu lamurit ca mi-e teama s-o iau inapoi, cu tot riscul de-a o pierde pe mama. Incep sa fac citiva pasi de-a lungul strazii. Orasul e difuz, acoperit de un fel de ceata, iar strada mi-e complet necunoscuta. Cind proximitatile se limpezesc, imi dau seama ca oamenii care circula pe strada au fiecare cel putin o componenta monstruoasa. Sint infirmi, dar cu infirmitati nemaivazute in viata cotidiana. Sint multi, dar mi-e imposibil sa-mi amintesc infirmitatile fiecaruia. Unuia ii lipseste o ureche, iar in locul ei e o gaura imensa prin care se vad pulsatiile arterelor – niste ramificatii groase, vinetii; altuia cineva i-a plantat, in locul bratului, un soi de manunchi de crengi, transformindu-l intr-o fiinta arborescenta cu aspect debil care, atunci cind gesticuleaza scoate un suierat indescriptibil, cumva asemenea unei respiratii agonice. Cind individul cu pricina se apropie de mine si da sa ma interpeleze, ii intorc spatele si cad, din nebagare de seama, intr-un hau care ma readuce in camera dinainte, sufrageria cunoscuta, unde mama imi calca mai departe camasa pentru scoala povestind ceva. Deschid gura sa vorbesc, insa nu reusesc sa scot nici un sunet. Intuiesc lamurit ca nu exist, ca sint afara lumii respective si ca mama se adreseaza, de fapt, fetei blonde care mi-a luat locul. Fiinta e angajata si ea in discutie si rosteste niste cuvinte pe care nu le inteleg cu acelasi timbru sinistru si metalic pe care mama nu pare sa-l bage in seama citusi de putin. Ma trezesc, nu cu o tresarire brusca, asa cum se intimpla de obicei in cazul cosmarelor, ci fixind tavanul cu o intrebare lamurita in minte: e posibil ca maica-mea sa nu-si fi dat seama ca eu, propriu-zis, lipsesc?

Nu stiu cum se intimpla in cazul altora, insa mie mi-e lamurit ca sedativul, pe linga efectul halucinogen, slabeste si reactiile instinctive de aparare ale corpului in cazul unei confruntari dramatice in vis. Poti, cu alte cuvinte, sa fii martorul unor intimplari tragice in plan oniric fara sa resimti nevoia de a restabili cu orice pret starea normala a lucrurilor. E o experienta pregatitoare de prim rang, o ucenicie intr-ale existentei. Ne repezim prea devreme sa respingem cosmarul in loc sa ne punem, atita cit se poate, in rezonanta cu el.

Pentru cei care nu-mi impartasesc neaparat impresia de mai sus, o reflexie a lui Noica, citata de Andrei Plesu: “Noaptea trecuta am avut un cosmar. Nu e rau. La trezire, poti macar sa-ti spui ca, oricum ar fi, viata e mai buna decat un cosmar.”

March 27, 2015

Sleepless

Filed under: Idei personale — proletaru @ 9:12 am

Insomnie severa. Se pare ca nu mai pot adormi in mod natural. Am incercat toate trucurile posibile ca sa ramin in afara medicamentelor sau sa recurg la doze infime, modificate prin sectionarea pilulei (ceea ce, in unele cazuri, chiar nu se face!). Partea proasta e ca si cu pastilele respective somnul fie nu se instaleaza, fie se risipeste dupa citeva ore. Calculate, intervalele orare sint aproape regulate, ceea ce e din start descurajant. Cu alte cuvinte, somnul artificial stie ca e somn artificial, si isi pune singur capat.

Problema e, fireste, serioasa, dar ca sa ajungi sa-i dai de capat ar trebui sa-i fi fost contemporan lui Freud si sa ai posibilitatile materiale sa-l vizitezi pe maestru in Viena. In contemporana Americ─â, psihiatrii se pricep mult mai bine la scris retete decit la interpretari psiho-fiziologice. In cursul tratamentului, pacientul devine in mod inevitabil cobai. Medicamentul determinat in mod empiric ca non-functional e inlocuit imediat (ma rog, imediat e impropriu spus, pentru ca procedurile dureaza o vreme) cu un altul a carei functionalitate se verifica tot in practica. Fiecare insomniac care-si transmite experientele pe Internet a incercat pe proprie piele cel putin 4-5 medicamente, inclusiv combinatii de cite doua sau trei. Si mai refer, in generel, la antidepresive combinate cu sedative.

Presa numeste fenomenul, cu mai mare sau mai mica indreptatire, abuz de medicamente. Mi se pare incorect. Ar fi de inteles daca problemele rezolvate, actualmente, de medicatie, ar fi ireale. Sau daca n-ar exista un procent major de oameni care sa poata functiona zilnic fara tot soiul de adjuvante. In America insa, unde totul e pe dos, nu se poate functiona fara ele. Pare absurd, dar problemele cotidiene ale unui american sint infinit mai diverse si mai apasatoare decit ale oricarui cetatean din lumea a treia, unde de regula nu se pune decit problema frusta a supravietuirii. Americanul divide problema supravietuirii intr-o suta de farime, traind-o pe fiecare la fel de intens. Face un slalom zilnic printre datorii, rate, taxe, job-uri care trebuiesc mentinute cu orice pret, scoli scumpe si proaste, mincaruri nocive, distante chinuitoare, ambuteiaje, o aglomeratie imensa si un zgomot pe masura. Putem oricind invoca tangentialul, putem spune ca nu e vorba de probleme esentiale, insa stim bine ca nu e asa. La modul in care ele isi pun amprenta pe constiinta si pe viata individului, aceste maruntisuri devin vitale, devin insasi chei ale existentei.

Chestiunea care mi s-a revelat in felul asta acum zece ani, cind eram mai tinar si mai nepasator, mi se releva iarasi, de data asta cu asupra de masura, caci am imbatrinit si ma simt mult mai expus poverilor lumii decit inainte. Sigur, alternativa e una singura, asa cum imi spun prietenii din tara: sa revin! Vorba e ca daca revin, lupta de pina acum e in zadar si va trebui, oricum, sa incep o alta. Daca ramin, s-ar putea sa nu ma mai pot lupta cu aceleasi arme. Sau nu cu armele mele.

Ceea ce e greu de conceput.

March 24, 2015

Iertarea

Filed under: Idei personale — proletaru @ 7:11 am

Intr-un editorial din zilele trecute, Cristian Tudor Popescu se lupta cu crestinismul utilizind, intr-o interpretare interesanta, armele proprii acestei religii. Evocind parabola fiului ratacitor, jurnalistul explica modul in care crestinismul intelege sa le acorde pacatosilor adusi pe calea credintei un credit mult mai mare decit celor virtuosi, in chiar detrimentul acestora. Cu alte cuvinte, pacatosii, odata ce au facut efortul pocaintei, au mai mare trecere si intelegere inaintea lui Dumnezeu decit cei fara de pacat. Lucrul e clasat de CTP ca si “strimbatate morala”, fiind facuta in acest sens o paralela intre crestinism si Securitate. Si Securitatea conlucra mult mai bine cu “pacatosii” care primeau intelegerea si iertarea acestei institutii in schimbul unor delatiuni, decit cu posesorii de virtuti morale care, evident, nu constituiau un material susceptibil pentru colaborare.

Pot intelege resursa acestei revolte sub semnul caruia e asezat demersul lui C.T.Popescu. In destule exemple din “Biblie” ni se sugereaza ca actul pocaintei, al redemptiunii, e un act primordial pentru capatarea iertarii divine, in timp ce virtutea, simpla virtute ori insusirile morale cultivate ale cuiva nu au nici un fel de statut in cartea Creatorului. Isus isi petrece destul timp alaturi de vamesi, camatari ori prostituate, lucru pe care li-l lamureste apostolilor ca fiind propriu doctorului care, pentru a vindeca, are nevoie de bolnavi, nu de oameni sanatosi. “Sanatosii” prin definitie, apostolii care-I sunt aproape intiului Om, se intristeaza, caci ei par a se bucura de o atentie mai redusa si de o apreciere moderata in raport cu “bolnavii” de care e plin Israelul si lumea intreaga. Si CTP, asemenea apostolilor biblici, e furios ca “oile ratacite” sint intimpinate cu pretuire in loc de rezerva si asezati din capul locului intr-o pozitie pe care istoria personala nu le-o gireaza.

As replica, totusi, ca esenta parabolei fiului ratacitor nu e favorizarea pacatosului ci iertarea pacatului. Sa lasam deoparte favorurile, pentru ca ele nu-si au locul aici. Discutia este despre iertare si despre cum se poate naste un asemenea fenomen. Evident, parintele din poveste stie cu cine are de-a face; stie ca cel care i se infatiseaza inainte e un pierde-vara, un parior, un cheltuitor si un nerecunoscator care si-a facut, totusi, curaj pentru a cere iertarea faptelor sale. Tatal stie ca orice critica e riscanta in momentul respectiv; judecindu-l cu asprime, isi poate pierde fiul cu totul. Isi face, probabil, si calcule psihologice. Totusi, faptul ca il trateaza pe fiul ratacitor cu mai mare deferenta decit pe cealalt fiu, virtuos, tine nu de calcul psihologic ci de o bucurie autentica: e bucuros sa poata ierta, sa fie in calitatea celui care ridica pe cineva de la pamint. Simbolul parabolei e, dupa parerea mea, ca un bun crestin nu e cel care gaseste in sine puterea de a-l ierta pe pacatos, ci acela care iarta cu bucurie. Cine se poate bucura iertind e deja intr-un loc consacrat in perspectiva divina.

Tot la fel face si Hristos: e bucuros sa poata ierta. E atit de bucuros incit le face celor iertati unele concesii care, poate, incalca limitele unei relatii formale. Dar ca sa-L intelegem, trebuie sa mergem cu gindirea pina la momentul istoric al apostolatelor crestine. Sa ne imaginam omul timpurilor acelora ca pe un personaj cu placeri limitate ca numar: banii, mincarea, sexul. Si razbunarea ori, cel putin, imaginea ei. A vedea pe cineva batut, lapidat ori biciuit e public entertainment, e o distractie la ordinea zilei. E o bucurie inexplicabila, vinovata, izvorita din violenta ineluctabila a caracterului uman, dar nu mai putin bucurie. Un gen de bucurie cu care crestinismul nu vrea sa aiba de-a face. Crestinismul e restrictiv in admiterile sale. Nu vrea sa aiba de-a face nici cu restul bucuriilor, cele de origini pur hedoniste. Vrea sa-si extraga bucuria din lucruri simple, din prietenii, din discutii, din rugaciune. Si din iertare. Cine poate atinge starea de bucurie iertind un ticalos care l-a jecmanit, inselat ori batjocorit este, negresit, destinat imparatiei cerurilor. Pentru ca o astfel de bucurie e aproape imposibila.

CTP se revolta cu adresa gresita aici. Daca e sa ne supere vreo fapta din Scripturi, nu e, cu siguranta, cazul sa ne supere favoritismele. Am putea, in schimb, sa ne revoltam pentru imposibilitatea de-a reproduce cum se cuvine gesturile virtutilor autentice. Sa ierti cu bucurie e aproape inuman. Sa nu ne pierdem, totusi, speranta. Pina la urma, materialul din care erau plamaditi apostolii nu e chiar atit de diferit de-al nostru. Ori, cel putin, asa imi place sa cred.

Next Page »

Blog at WordPress.com.