Blogul proletarului de tranzitie

January 31, 2015

Gentlemen’s agreement

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:59 am

E, mai nou, o moda a denunturilor in Romania. E o moda pentru ca o practica o majoritate ampla a celor care au detinut, la un moment dat, puterea politica, si care acum au ajuns in fata procuraturii. Evident, nu e neaparat necesar ca oamenii astia sa fie si condamnati, insa ceea ce stiu si ei e ca sechestrul pe avere si arestul preventiv sint suficiente pentru a le destabiliza traiul comod. Drept pentru care se grabesc, uneori chiar neintrebati, sa toarne mai mult sau mai putin din ceea ce stiu, in speranta ca justitia va fi ingaduitoare cu ei. Ceea ce adesea se si intimpla, pentru ca oamenii ramin in arest la domiciliu care, din cite inteleg, e o forma mai mult sau mai putin simbolica a repaosului obligatoriu.

Din pricina abundentei de denunturi insa, procesul justitiei romanesti pare sa fi incremenit in stadiul declarativ. E pretutindeni un razboi al declaratiilor, aproape toate nesustinute de nici o dovada, dar prezente in spatiul public, de unde presa si publicul le culeg cu sufletul la gura, insetate de “bomba zilei.” Incet, incet, toate bombele astea zilnice incep sa aiba aparenta a ceea ce sint de fapt, si anume niste fumigene. Lumea uita ca odata ce declaratia a intrat intr-un dosar, ea mai trebuie si probata, lucru pentru care nu mai e necesar neaparat concursul denuntatorului. E nevoie de munca unui jurist care trebuie sa atace temeinic hirtoage si audieri si care trebuie sa faca o seama de nopti nedormite in constructia unui rechizitoriu substantial. In lipsa unui astfel de rezhizitoriu, acuzatul ori inculpatul isi reiau in posesie averile, viata si linistea de dinainte, neuitind, de la caz la caz, sa dea cu tifla si societatii romanesti atit de incintata de delatiunile de azi. Si justitiei nationale, fireste.

Privind la felul in care decurg anchetele vizavi de cele mai mari dosare ale momentului – EADS, Microsoft si cazul retrocedarilor – si la pleiada de politicieni care le calca pragul procurorilor cu cel putin o turnatorie la purtator, ma intreb daca n-o fi si aici, totusi, o conspiratie. N-am fost niciodata conspirationist. Nu cred ca forte oculte stau in spatele marilor drame ale omenirii. Cred, insa, ca forte oculte pot sta in spatele micilor tragicomedii, si mai cred ca la poalele Carpatilor lucrul asta e aproape inevitabil. Imi imaginez ca in societatea asta romaneasca in care toate lumea se cunoaste cu toata lumea, in care toti fac afaceri cu toti si isi transfera, linistiti, bani si influenta indiferent de coloratura politica, exista si un cod nescris pentru cazul in care un politician ajunge la pirnaie. Codul asta s-ar traduce prin dictonul: vorbeste cu necesitate si cu suficienta. Cu alte cuvinte, toarna gradual informatiile pe care le ai, pina cind iti imbunatatesti situatia. In felul asta, desi vorbesti, nu vorbesti niciodata suficient incit sa faci lumina in tot cazul, si desi iti expui partenerii, expunerea nu e niciodata indeajuns de tare incit sa stea in picioare la un proces adevarat. Iti scapi pielea fara sa-i faci praf pe altii, iar ceilalti, in contrapondere, te spurca si ei cu masura. Un fel de gentlemen’s agreement in caz de ancheta.

Agreement-ul ca agreement-ul, dar credeti-ma pe cuvint ca gentlemen nu exista in povestea asta. Numai niste paraziti trasi la patru ace care, la vreme de restriste, isi leapada costumele pentru a arata lumii niste desuuri ale naibii de soioase.

Advertisements

January 27, 2015

Scrisori către fiul meu

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:15 am

Să nu te îndoieşti de ordinea lucrurilor.
Adesea n-o vedem; adesea ni se pare că e o plăsmuire,
O pretenţie a religiilor universale.
Nu renunţa la ea, căci într-o lume dezordonată
E uşor să uiţi de propria nevoie de ordine,
E uşor să abandonezi propria sete de echilibru.
Există un sens al lucrurilor, chiar dacă numai acela
Pe care li-l dau oamenii.
E subiectiv, poate.
Comportă-te, însă, ca şi când armonia e posibilă,
Ca şi când ştim rostul celor care ne înconjoară,
Comportă-te ca şi când totul are înţeles.
Astfel, imun la inerţia celorlalţi, ai să-ţi continui mişcarea voluntară.

Să nu uiţi că deşi lumea există pentru tine
Tu s-ar putea să nu exişti pentru ea.
Să nu te superi. Să nu plângi.
Fiecare om înseamnă ceva în viaţa lumii
Atâta vreme cât face pe altcineva fericit.
Ticăloşii se strecoară, perfid, numai în cărţile de istorie,
Cei buni păşesc temeinic în memoria colectivă.

Poţi să nu ai un loc al tău pe pământ. E posibil.
Dar asta nu are nici o importanţă,
Important e ca cineva să te aştepte undeva,
Nerăbdător, privindu-şi ceasul.

Să nu uiţi că oamenii nu ştiu să înţeleagă dragostea.
Unii o pun deasupra raţiunii,
Aceştia sunt cei fără siguranţă de sine, fără ţintă şi fără idealuri,
Cei care devin uşor victimele propriei tulburări.
Alţii o aşează sub raţiune, considerând-o cu trufie
O greşeală.
Aceştia sunt, dincolo de masca inteligenţei lor, ignoranţii
Care nu vor cunoaşte niciodată bucurii mari,
Care nu vor trăi în afara programului zilnic, în afara
Descompunerii matematice a senzaţiilor.

Tu nu fi asemenea nici unora, nici altora.
Păstrează dragostea autentică cu înverşunare
Şi renunţă la cea falsă cu înţelepciune,
Pierde-ţi minţile în prezenţa iubirii şi păstrează-ţi firea în lipsa ei.

Să nu uiţi că prietenii cei mai buni se fac
În copilărie şi în tinereţe,
De tine depinde să-i păstrezi sau să-i pierzi.
Prieteniile ulterioare sunt doar apropieri afectuoase
Dar nu ataşamente.

Nu îmbătrâni fără prieteniile vechi
Pentru că, în lipsa lor, te vei privi în oglindă mult prea adesea
Şi vei înţelege unde te afli.
Prietenia adevărată este uitarea tuturor oglinzilor şi neliniştilor
E atunci când nu ştii că bătrâneţea s-a şi întâmplat.

Să nu uiţi că tatăl şi mama ta, în ciuda aparenţelor,
N-au fost nişte oameni obişnuiţi.
S-au ascuns, au făcut mereu ceea ce fac oamenii simpli
Au cedat, cu siguranţă, în faţa propriilor slăbiciuni
Şi totuşi.

Şi totuşi ei te-au privit crescând
Fără să se sature.
Vară după vară, iarnă după iarnă te-au privit
Fără încetare, fără pauză,
Fără rezerve.

Un om obişnuit poate privi cu insistenţă un film,
Un ochi de apă în care cineva a aruncat o undiţă,
Îngălbenirea paginilor unei cărţi favorite,
Naşterea şi stingerea unei plante.
Dar numai aceia care cred în toate lucrurile scrise mai sus
Pot privi un copil crescând.

Ei voi învinge, în cele din urmă, neantul
Murind braţ la braţ, bine înţeleşi cu eternitatea.

January 23, 2015

Leviathan

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:59 am

Vazut “Leviathan”, film scris si regizat de Andrei Zviagintzev. Un soi de reiterare a cartii lui Iov in cheie moderna, intr-un orasel din nordul Rusiei. Un film pe care toata lumea il lauda – scoruri extrem de mari pe toate site-urile de film rating – si care e dat ca favorit pentru Oscar la categoria film strain. Un film despre saracie, izolare si ghinion.

Tema filmului o reprezinta suferinta lui Kolea, un mecanic intrat in conflict cu primarul orasului in care locuieste. Nu e un conflict obisnuit, rezolvabil pe cai legale, pentru ca nici primarul nu e un tip obisnuit. Edilul e un oligarh mafiot cu accese de cvasi-penitenta religioasa, un soi de prototip al parvenitilor ticalosi care adesea incearca, in Rusia si peste tot in Est, sa-si spele pacatele pompind bani in fondurile bisericilor. Complicitatea preotului local e evidenta, dupa cum evidenta e complicitatea restului de autoritati locale: politia si procuratura. Asa cum ne-am si obisnuit, tocmai institutiile care ar trebui sa slujeasca comunitatea sint acelea care-o neglijeaza, punindu-se in favoarea unui interes particular.

In lupta cu o autoritate corupta si cu o lege plina de gauri in baza careia e pe cale sa-si piarda casa, adjudecata de primarie contra unei sume derizorii, mecanicul nostru nu e nici el chiar singur. Ii sint alaturi sotia, fiul dintr-o prima casatorie si un prieten avocat, venit de la Moscova sa-l ajute in chitibuseriile birocratice ale litigiului. Numai ca, odata ce relatiile dintre personaje incep sa ni se dezvaluie, constatam ca nimeni nu-i e cu adevarat alaturi lui Kolea. Fiul sau isi detesta mama vitrega si-si invinuieste tatal pentru refacerea vietii; sotia se simte neglijata si exploatata; prietenul il lamureste ca, sub aspect juridic, cauza lui e pierduta, iar lupta va trebui sa continue pe alt teren, al convingerii primarului sa-si schimbe intentiile prin santaj. Nici macar protagonistul insusi nu pare sa-si fie de ajutor siesi: dezorganizat si betiv, omul e incapabil sa ia o hotarire care sa-i puna viata pe fagasul normal.

Dincolo de opinia generala, ca filmul e o repovestire a unui mit biblic, mie mi se pare ca asemanarea cu povestea lui Iov e mai degraba coincidentala. Avem de-a face, pur si simplu, cu o pelicula sociala, dedicata unei lumi inchise si unor personaje cu vieti care nu abunda in optiuni. Mai mult, e un film despre non-eroi. Nimeni nu vrea sa-si asume calitatea de erou, nimeni nu vrea sa faca un gest cu adevarat salvator pentru sine ori pentru cei din jur. Kolea nu vrea sa accepte cele ce i se petrec, insa nu vrea nici sa ia o atitudine ferma, delegind toate responsabilitatile prietenului sau avocat. Acesta n-are nici el stofa de erou – e un om obisnuit, rutinat, putin pregatit pentru viata din provincia salbatica unde are loc actiunea. Fiul lui Kolea nu e dispus sa-si ierte mama vitrega iar ea, la rindul ei, nu e dispusa sa faca concesii celor apropiati. Primarul mafiot n-are nici el, evident, inclinatia iertarii. Interesant e ca-i lipseste si capacitatea de-a se ierta pe sine, lucru demonstrat de lamentul sau dinaintea preotului local, un tip care, victima fie a cutumei fie a ipocriziei, nu renunta la potcap nici atunci cind se aseaza la masa. Primarul insa are scuza nesimtirii si a unei cruzimi congenitale. El face, ca atare, ce stie mai bine: calca pe lege si pe oameni fara nici o rezerva. E, cum ar veni, cel mai bine circumscris in limitele reprezentarii sale. Restul sint, mai mult sau mai putin, umbre.

Leviathan e un film despre umbre. E aproximativ bine gindit si e si mai bine facut. Nesustinut de un peisaj aproape ireal si de actorii care au fost, realmente, extraordinari, scenariul ar fi ramas acela al unei drame subtiri cu tenta sociala. Iar criticii de la Cannes, care au premiat filmul tocmai pentru scenariu, nu si-ar fi dovedit inca o data ingustimea judecatii. Daca mai era nevoie.

Next Page »

Blog at WordPress.com.