Blogul proletarului de tranzitie

December 12, 2014

Pauza (de lucru), urari, etc, etc

Filed under: Idei personale — proletaru @ 7:12 am

Se pare ca vreme de aproximativ o luna de zile nu voi mai avea timpul dedicat, altminteri, citirii si specularii in miez de noapte a stirilor lumii ori a politicii romanesti. Nu il voi mai avea, caci trebuie reluat lucrul la proiectul cinematografic arvunit, in toamna, de Centrul national al Cinematografiei. Arvunit, vorba vine. Sa va explic de ce.

Administratia cinematografica romaneasca, ca de altminteri si cea europeana, nu e tocmai un fruct al capitalismului. Regula numarul 1 e urmatoarea: banii pentru toate proiectele cinematografice vin de la stat. Nu toti banii, doar capitalul de pornire. E vorba, altfel spus, de o baza monetara pe care o ofera statul (in speta CNC-ul) si pe care o intaresc fondurile proprii ale studiourilor, sponsorizarile si premiile obtinute de cineasti la concursurile din strainatate. Ideea centrala e ca in afara acestei baze monetare nu porneste nici un proiect. Proiectele independente sint putine, caci se bazeaza in cea mai mare parte pe oameni care muncesc pro bono, ori astfel de entuziasti sint putini in Romania – si nu pentru ca noua ne-ar lipsi entuziasmul, ci pentru ca saracia in rindurile boemei si a iubitorilor de arta e crunta. Ca atare, daca vrei sa faci un film, te inscrii in concursurile organizate de CNC si speri la finantare.

Partea cu adevarat dificila vine, as spune, odata cu obtinerea finantarii. De regula, daca nu esti un “brand name”, primesti o suma modesta pe care producatorul trebuie s-o completeze, daca are din ce. Majoritatea producatorilor depind, cum spuneam, de sume din afara: sponsorizari si concursuri. Atunci cind un film nu primeste decit un sfert ori o treime din banii necesari pentru a se putea face, studioul iti ofera doua alternative: fie stai pe margine pina se string niste bani in plus si se antameaza, eventual, niste coproducatori din strainatate (chestie care poate dura un an, doi sau trei), fie retrimiti proiectul la CNC si speri sa intri la un plafon de finantare mai generos (sau pierzi cu totul finantarea). Daca proiectul trece din nou si potentialul financiar creste, scade timpul de asteptare.

Am, ca atare, o misiune nobila. Trebuie scurtat timpul de intrare in productie a filmului propus de mine si de L.S, regizor de generatie noua, hranit cu ovazul cine-verite-ului si al aversiunii fata de legendara birocratie care diriguie cultura romaneasca, tinut in prea mult buiestru si degraba voitor sa alerge in cursa. Scenariul se revizuieste, se sectioneaza, se accelereaza si se re-depune. Cind? Acum, cind e si concursul, care se incheie la debutul lui ianuarie. Adica imediat.

Acuma daca o sa ma intrebati de ce n-am pornit mai repede sa fac chestiile astea, am sa va lamuresc: studioul a cam lasat lucrurile sa treneze pina acum, cind a descoperit ca e runda de concurs si ca trebuie sa ne miscam. E filmul meu si al lui L.S, prin urmare noi trebuie sa ne miscam. Ei, mai putin. Ei or sa ne urmareasca cu rabdare, sa vada daca o sa ne spargem capetele sau nu. Daca ni le spargem, nu ne mai baga nimeni in seama. Daca nu ni le spargem, avem o sansa mai buna la urmatorul film. Una si mai buna la urmatorul. Si tot asa, pina ajungem la nivelul cel mai inalt. Al calitatii? Nu neaparat. Nivelul cel mai inalt apartine, in Romania, brand-ului. E nivelul trademark-ului, zona fixa in care ajunge un om al carui film se face indiferent daca e bun sau nu. Nivelul la care nu-ti mai poate spune nimeni “nu.”

Dar eu cum, deocamdata, nu concep sa fac rabat de la calitate, o sa ma pun pe treaba visind la o glorie modesta. Drept pentru care va urez de pe acum sarbatori fericite si un an nou in care sa imbatriniti frumos si calm.

La multi ani!

Advertisements

December 9, 2014

Magnatul

Filed under: Idei personale — proletaru @ 7:13 am

Si inainte de condamnare, Sorin Ovidiu Vintu era un tip arogant si ironic. Cine discuta cu el, raminea cu impresia ca il are in fata pe inventatorul unui sistem sistem infailibil de a face bani, cel mai bun cunoscator al trazitiei post-decembriste. Omul, organizator al unui virtej centripet in care se vindea si se cumpara totul, de la obiecte de pret si pina la spatii comerciale ori locative, capatase un fel de autoritate in materie de economie si politica. Asa se face ca in ultimii douazeci de ani tipul devenise frecventat de o parte din lumea buna a Bucurestiului care ii cerea sfaturi, sugestii, o mina de ajutor sau o pomana. De la caz la caz. De altminteri, pentru cine nu-si aminteste, trebuie sa spun ca tipul de mecenat grobian pe care il practica SOV a pus in 2009 punct carierei de politician a lui Mircea Geoana.

Astazi, SOV apare cam peste tot in presa. Iese la rampa cu niste declaratii pe care presa le considera socante – lucru destul de exagerat de altminteri, mai ales in raport cu atrocitatile cu care ne familiarizeaza actualitatea romaneasca. Ori presa n-ar avea dreptul sa fie pudibonda. Mesajele lui SOV nu sint chiar deloc socante, sint doar niste sarje mitocanesti, de genul “sinteti prosti, ba!”, ori: “sinteti fomisti!”, ori: “sinteti niste nimeni!” Uite-asa, cu toate smenurile demonstrate pe care le are la activ, SOV tine sa le spuna tuturor, si mai ales tineretului, ca-i are la degetul mic in materie de cariera, bani, organizare personala si intelegere a lumii actuale. Cu alte cuvinte, Sorin Vintu e un supravietuitor in timp ce restul sint niste papa-lapte, spulberati in vint de prima furtuna aparuta pe cerul vietii.

Dupa parerea mea, rautatea lui SOV vine in primul rind din handicapul pe care-l are. O boala de lunga durata, cu sechele fizice, are insusirea de a-l inacri pe om. Furiile oamenilor bolnavi – am vazut-o deseori! – le depasesc in intensitate pe cele ale oamenilor sanatosi, pentru ca simultan cu ele e declansata si constiinta izolarii, scirba fata de lume a celui ostracizat. Sorin Vintu, cu toti banii lui, e in afara conditiei pe care si-ar dori-o, iar lucrul asta nu se poate sa nu-i macine constiinta. Iar daca starea asta de disconfort nu e resimtita in mod constient, e cu siguranta adusa la suprafata, din negurile subconstientului, in manifestari asemenea celor din presa de ieri si alaltaieri.

Nu e, desigur, numai asta. In cel de-al doilea rind, am sentimentul ca atitudinea lui vine si din experienta inchisorii. Ca stai la comun sau in regim preferential poate conta numai in ceea ce priveste calitatea fiziologica a vietii de detinut; experienta penitenciarului e, insa, unica si se aplica nediferentiat. A vedea, zi de zi, aceleasi fete, a te trezi la o anumita ora, a fi numarat ca o vita la orele de apel, a ti se indica in mod perpetuu ce trebuie sa faci, unde si cum, aduce o greutate sufleteasca de care cei fara inzestrari spirituale deosebite isi inchipuie ca pot scapa atacind ori intaritind persoanele ramase libere. Victoria e de scurta durata: citeva zile, societatea va exclama surprinsa ca nu se astepta la un atare tratament, dupa care autorul va fi dat uitarii. In acest context, viitorul lui SOV va fi mult mai sumbru decit prezentul. Multi-miliardarul e, deja, pe marginea nulitatii. In curind el nu va mai fi nici magnat, nici individ interesant, ci ceva mult mai putin: un personaj.

In al treilea si ultimul rind, nu pot sa nu cred ca acest om nu e deranjat si de ceea ce-a gasit odata ce a pasit in libertate. A gasit o gasca de oameni – asa-zisa generatie Facebook – care pare sa fi determinat inclinarea decisiva a balantei electorale. Cu toate rezervele pe care le-am putea avea asupra bunei informari a acestei generatii, nu-i putem contesta existenta si spiritul. Oamenii ca SOV, care au fost obisnuiti sa gindeasca, decenii la rind, numai in termeni de individualitate, sint acei oameni pentru care soarta cuiva e hotarita numai de grupuri restrinse si interese oculte. Ori acum ei sint in situatia de a constata ca e posibil ca niste tineri, strinsi la un loc, animati de un gind si de un ideal comun, sa faca o diferenta in viata unei societati. Constatarea ca regulile nu le mai fac neaparat batrinii securisti, carora SOV se lauda ca le-a exploatat judicios calitatile, si ca societatea romaneasca nu mai e conectata ombilical la umorile acelor politicieni ciubucari si grohaitori, trebuie sa-l fi infuriat rau de tot pe Sorin Vintu. Suficient de rau incit sa iasa din birlog si sa se bata cu pumnul in piept: nu va puteti compara cu mine!

De acord, nu ne putem. Dar mie, personal, nu-mi pare rau!

December 6, 2014

Poem pentru tineri

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:20 am

Nu stiu daca inspirat (pentru ca inspiratia survine din zona neexplorata a constiintei) din evenimentele politice ce-au inconjurat alegerile din noiembrie, dedic un poem tinerilor. Tinerilor pur si simplu.

Poem pentru tineri

Nu tot din ceea ce facem, bătrâni fiind,
Are inţelepciunea unui gest făcut la 20 de ani.
A spune unei femei c-o iubeşti, de pildă,
A pleca departe, neprivind în urmă,
Ori a alerga prin furtună.
Gesturi necugetate? Cu siguranţă nu.
Pentru ele, dar nu din pricina lor,
Bătrâneţea se îneacă în păreri de rău.

Inteligenţa datorată vechimii
Nu va avea niciodată forţa inteligenţei naturale
La fel cum leul lenevind în savană
Nu are frumuseţea tigrului insomniac
Mereu în căutarea prăzii.
Toţi înţelepţii invidiază pe cineva
Şi aproape întotdeauna acel cineva este tânăr
Sau mai tânăr.
Faptele şi vorbele sale sunt judecate cu asprime,
Ori cu prefacută condescendenţă
Şi atunci când sunt sancţionate
Nimeni nu precizează adevăratul motiv.

Tinereţea poartă cu sine o vină fundamentală – reflecţia sa
În oglindă.

Tinereţii i se atribuie instinctul, inexperienţa,
Lipsa de premeditare a faptelor
Asupra ei se înverşunează, perpetuu, atâţia
Încât adesea resentimentul colectiv
Orb şi inconştient
Cucereşte şi minţi care, altminteri,
N-ar avea nevoie să se ocupe cu aşa ceva.

Se vor întâlni, astfel, şi anomalii
Precum tineri care-şi urăsc condiţia,
Tineri care se vor bătrâni
Care-şi urăsc nedeprinderea cu trecutul,
Lipsa graiului aspru, a siguranţei insului hirsut şi hibernal,
Absenţa rutinei.

Tinereţea trebuie să înveţe să se ierte pe sine
Căci bătrâneţea nu se pricepe la iertări.

Desigur, e încă timp
Să ard acest poem
Căci apogeul, apocalipsa, seriozitatea, calmul
Auroritatea severă
Şi liniştea ultimă
Îmi bat la uşă.

E încă timp.

Next Page »

Create a free website or blog at WordPress.com.