Blogul proletarului de tranzitie

November 28, 2014

Etica pasului inapoi

Filed under: Idei personale — proletaru @ 8:07 pm

Urmaresc, din nou, asiduu televiziunile politice relativ la lupta de la virful celui mai mare partid romanesc, si anume PSD-ul. Inteleg, mai exact, ca exista o aripa reformatoare (sustinuta, paradoxal, de simbolul partidului – liderul onorific pentru unii, horrorific pentru altii – Ion Iliescu) si una traditionalista. Aripa reformatoare, constind in Marian Vanghelie si Mircea Geoana a fost deja pusa pe liber, si deocamdata se pare ca majoritatea cartilor stau in mina actualului prim-ministru, seful par excellence al traditionalistilor. Aripa traditionalista a ramas in exercitiu cel putin pina in februarie – martie anul viitor (fie pina la prima motiune de cenzura, fie pina la reuniunea administrativa a PSD).

Mircea Geoana a iesit azi la rampa si a declarat ritos ca isi pune fortele la dizpozitia oricarei organizatii cu pretentii de reformare a clasei politice romanesti. Asta inseamna, practic, ca omul se doreste invitat la discutii de cutare ori cutare partid, ceea ce mi se pare hilar. E vorba, fireste, de simtul proportiilor. Daca exista un politician roman mai lipsit de simtul proportiilor in momentul de fata, acela e Mircea Geoana.

In primul rind ca Mircea Geoana nu e nici pe departe inteles de clasa politica romaneasca drept un lider providential fara de care viata vreunui partid ar suferi de o lacuna impardonabila. In al doilea rind ca e singur (sau, in cel mai bun caz, sustinut de un grup foarte restrins de oameni, care in orice caz nu s-au manifestat la sedinta de partid, cind excluderea lui M.G a fost votata intr-o zdrobitoare unanimitate). In al treilea rind, imi amintesc stupoarea cu care eu personal am urmarit reactia omului astuia cind a iesit, ieri, de la sedinta PSD de unde tocmai fusese exclus. Declaratia sa a fost surprinzatoare: credea ca e suspendat din partid pe termen scurt, si nu exclus. Mai tirziu, dupa ce televiziunile au inceput sa titreze ca e vorba de excludere si nu de suspendare, a inteles si omul ce i se intimplase. Lucru confirmat si de faptul ca, in raport cu declaratia echilibrata si eleganta de la iesirea din sediul partidului, a revenit seara, telefonic, la diverse televiziuni, cu denigrari si declaratii furioase la adresa fostilor colegi. O uimitoare apologie vizuala a efectului intirziat.

Cred, sincer, ca unicul partid de stinga din Romania nu va mai da niciodata presedinti. Cred, de asemenea, ca e improbabil sa mai dea curind un guvern. Nu e din pricina ca e mai prost situat decit celelalte partide; nici din pricina ca membrii sai sint mai hoti ori mai idioti. Motivul tina de psihologie: atunci cind te explici, dupa un gest prost gindit, exista mereu riscul de-a te scufunda si mai mult. Putini oameni gresesc si reusesc sa-si recistige imediat pozitia pierduta. Cei mai multi isi pierd, in exercitiul recuperarii, si bruma de credibilitate ramasa. Tot la fel, PSD-ul actual e un grup de oameni care incearca, fiecare in felul lui, sa-si explice inaintea opiniei publice ultimul esec. In loc sa fie linistiti, egali si reflexivi, oamenii astia se lamenteaza si, straduindu-se sa iasa la suprafata, se calca unii pe altii pe cap. Nici unul nu face gestul logic, de bun simt, al retragerii. Al pasului inapoi.

Fara pasul inapoi al politicienilor, istoriei ii e greu sa faca pasi inainte.

Advertisements

November 23, 2014

Internautii revolutionari si apologetul euforic

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:42 am

L-am urmarit vineri la televizor pe Lucian Mindruta, infierbintat reprezentant al “generatiei Facebook” transind radical problema votului si a succesului electoral al dreptei. Pentru omul convingerilor, asa cum se autointituleaza fostul crainic TV, situatia e clara: poporul s-a eliberat de balastul comunismului si de optiunile acestuia. Toate cele care au alcatuit ani in sir esenta politicii de stinga, adica pensii, ajutoare sociale, pomeni si, intr-un fel sau altul, rasplati pentru nemunca, s-au stins sub bocancii vigurosi ai tineretului dornic de schimbare. Victoria lui Iohannis e o lovitura data plutocratilor, gerontocratilor, afaceristilor, etatismului si filiatiunilor de partid, chestiune pentru validitatea si valabilitatea careia Mindruta e gata sa bage mina-n foc. Pentru ca, ce mai incolo si-ncoace, el e omul convingerilor si al Facebook-ului.

E un act destul de temerar, dupa parerea mea, sa te declari simultan omul convingerilor si omul Internet-ului, pentru ca daca e un loc unde reflectiile sa fie mai gaunoase, bunul simt mai innabusit, verbiajul mai in voga si convingerile mai efemere, apoi ala e Internet-ul. Acolo unde la adapostul anonimatului, al distantei ori al falsului, devine permis orice, e riscant si sa te angajezi in ceva si sa te solidarizezi cu cineva. Dar, lucru hotarit, Lucian Mindruta numai de rea-credinta nu poate fi suspectat. Din ceea ce-am vazut, omul isi duce onestitatea pina la exprimarea brutala a ceea ce simte, atragindu-si fara indoiala destui inamici. Un om care face lucrurile astea e foarte probabil ca lucreaza numai cu convingerile. Lucreaza cu ideile “la cald”, cum se spune.

Problema e alta. Ca traitor in Romania ultimilor douazeci si cinci de ani, Lucian Mindruta ar trebui sa stie ca are, indiferent de rezultatul alegerilor, foarte putine motive de entuziasm. Chiar si in eventualitatea in care Klaus Iohannis e omul providential. Odata nu trebuie uitat ca felul romanilor de a guverna e destul de batut in cuie. Cu alte cuvinte, indiferent de cadre, cel care face jocurile e grupul de interese, lucru care ni s-a probat cu asupra de masura in nenumarate rinduri. In al doilea rind nu trebuie uitat ca electoratul, chiar daca face la un moment dat optiunea potrivita, nu ramine nici el asa. L.M are senzatia ca electoratul de dreapta e net superior celui de stinga, prin faptul ca el inmagazineaza tineretul, oamenii apti de munca, cei dispusi sa munceasca pe brinci pentru reconstructia Romaniei, cei care nu se bazeaza pe stat ori pe asistenta sociala. E atit de convins de acest lucru, ca ajunge la un moment dat sa reduca – cu admiterea unor exceptii – intreg electoratul stingist la un grup de lenesi si de traitori pe seama statului. Trebuie, in cazul asta, sa-i dau doua vesti.

Prima veste e ca se inseala. Sint destui batrini, bugetari si asistati social care au mers pe mina lui Iohannis, fie din aversiune fata de partidul contracandidatului, fie din nostalgii etnice, fie din alte ratiuni. Ei nu fac o optiune clara “de dreapta,” ba e chiar de presupus ca nici nu stiu exact cam ce ar presupune o atare optiune. Exista si o gramada de tineri care a votat pe criteriul “apropierii de Germania”, o gogorita inventata de staff-ul liberal care nu ma indoiesc ca a prins la suficienta lume. Nici acest tineret nu face o optiune limpede de dreapta si probabil nici nu e interesat intr-una. Cu atit mai mult cu cit idealul unei largi majoritati a tinerilor e sa revina cindva in tara unde isi va dori, fara indoiala, sa beneficieze de un sistem de pensii bun, o asigurare de sanatate permanenta si o existenta netulburata de prea multe taxe si impozite. Ori oferta dreptei, din perspectiva asta, nu poate fi prea bogata. Daca e, vorbim despre o falsa dreapta.

A doua veste: daca investitorii care vin si creeaza locuri de munca in Romania isi vor trata muncitorii romani asa cum i-au tratat majoritatea investitorilor pina acum, adica umilindu-i prin venituri mediocre si negarantindu-le continuitatea job-ului, in cinci ani de zile plaja electoratului de stinga va creste exponential. Cei care astazi s-au repezit in bratele neamtului hipolexic au sa-si regindeasca optiunea si, lucrul cel mai alarmant, au s-o faca pina si in conditiile unei bune prestatii prezidentiale a celui ales. Cu alte cuvinte, presedintele poate sa-si exercite foarte bine misiunea, fara ca totusi sa-si sporeasca sansele realegerii. Pentru ca, asa cum am spus-o, criteriile alegerii sale sint altele decit persoana ori prestatia lui. Criteriile alegerii pe care tocmai am parcurs-o sint iluzorii – asa cum, pina la urma, sint criteriile de alegere a majoritatii presedintilor.

Cred, sincer, ca la virsta si la experienta de viata a lui Lucian Mindruta nu prea e loc de entuziasm nici in raport cu evenimentele, nici cu cei care par sa le fi precipitat. Eu, care fie din motive de munca, fie de entertainment, imi petrec destul timp pe Internet, in orice caz nu m-as entuziasma inaintea unui act nesigur al generatiei Facebook. S-ar putea, pina la urma, sa fie primul si ultimul.

November 21, 2014

Despre religie

Filed under: Idei personale — proletaru @ 7:28 am

Tema religiei, reluata delirant si repetitiv in campania electorala care tocmai a trecut, a nascut tot soiul de controverse. Constat – in ultima vreme poate mai mult decit oricind – ca trend-ul non-afilierii religioase e in crestere, mai ales in rindurile tinerilor care populeaza Internet-ul. Destui oameni par sa-si asume drept un act de mindrie sa te pretinzi liber cugetator in raport cu o turma de needucati, manipulati religios, pupatori de moaste s.a.m.d. Invectivele sint, se pare, inevitabile. Aproape intotdeauna exhibarea gindirii atee e insotita si de cite un atac la adresa persoanei care merge si se inchina in biserica inaintea Dumnezeului ortodox.

Cu aceasta ocazie se poate constata insa ca in materie de toleranta a cultelor ortodoxia naste mai multa intoleranta decit, de pilda, surorile ei occidentale. Inchinatorii la Dumnezeul catolic sint criticati, cel putin din directia ateilor nostri, cu mai multa retinere. E probabil ca la originea acestei tendinte sta judecata ca Vestul e, deopotriva, catolic si civilizat. Practicantii religiei protestante sint priviti cu si mai multa condescendenta: cind spui protestantism, spui Occident prin definitie. Germania, Tarile de Jos, Nord-Vestul european, niste zone care colcaie de buna-cuviinta si de gindire practica. In materie de culte religioase europene, tineretul roman digera greu numai ortodoxia. Cu restul se poate impaca si, de ce nu, chiar convietui. Pina la urma cine stie daca, in alte conditii si circumstante, nu s-ar da si tinerii nostri, pe la cite-o sarbatoare pascala, mai aproape de strana unui lacas de cult unde lumea nu se impinge si nu se calca pe picioare.

Respingerea religiei ca semn al inapoierii unui neam – chestie la care Marx n-a facut niciodata apel, pentru ca pina si comunismul si-a gasit, in timp, o componenta nationala, dispensindu-se numai de cea religioasa – e semn ca prapastia dintre generatii se casca tot mai semnificativ in actualitatea romaneasca. Tinerii furiosi ai Internet-ului nu pricep norma religioasa a existentei; nu vad morala ca existind in virtutea unui imperativ religios, ci in virtutea unei conventii exclusive intre micii si marii societatii, conventie care poate fi, la o adica, obiectul unei renegocieri. Nici unul dintre ei nu-si imagineaza ca, totusi, oamenii trecutului n-au sfirsit prin a se ucide cu totii unii pe altii tocmai pentru ca a existat un factor religios care sa le domoleasca pornirile. Asta dincolo de toate erorile ori atrocitatile comise in numele religiei. A reusi sa-l vezi pe Dumnezeu dincolo de religie e, azi, din ce in ce mai greu. Iar mie, unul, mi-e imposibil sa inteleg cum e posibil ca un tinar care, pina la urma, are inteligenta de-a scrie si utiliza niste programe performante destinate calculatorului, nu intelege religia. Nu pricepe ca religia e, dincolo de abuzurile preotesti, dincolo de manifestarile paroxistice ale enoriasilor, dincolo de fariseism si de doctrina, un instrument. Instrumentul sine qua non de accesibilizare a lui Dumnezeu.

Mi-e neplacuta senzatia de a-i sti pe cei angajati prin concursul preocuparilor lor in viitorul planetei, incapabili sa-l gindeasca pe Dumnezeu pentru ca se impiedica in niste structuri sociale mai bune sau mai proaste. Informatica ori stiinta singura nu pot furniza termenii intelegerii lui Dumnezeu. A privi catre un peisaj primavaratic si a inregistra numai un cumul de formatiuni geologice acoperit de vegetatie, pe fondul unei deplasari a corpului solar, inseamna a rata mesajul unei astfel de imagini. Mesajul acela e menit sa trezeasca ceva in sufletul individului. Daca omul nu gaseste acolo nici o rezonanta, fenomenul creatiei e imposibil de inteles. La fel poezia. La fel, minunea de a trai si de a reproduce, la rindul tau, viata.

Pentru toate astea, nu trebuie sa crezi in Dumnezeu. Trebuie numai sa accepti un minimum de mister si un minimum de frumos in interiorul vietii. Restul vine de la sine, cu virsta. Si nu trebuie ca ceea ce vine sa fie neaparat credinta. Ea se poate numi si altfel: toleranta, intelegere, compasiune, necesitatea de a face bine cuiva invingind oboseala de a critica mereu fara sa incerci sa schimbi lucrurile.

Acum o suta de ani, niste tineri cuprinsi de febra mistica au facut niste lucruri extraordinare. Indiferent ce-si imagineaza tinerii de azi, revolutiile nici nu se fac altfel.

Next Page »

Blog at WordPress.com.