Blogul proletarului de tranzitie

August 15, 2014

Kwae

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:37 am

Sa tot fie vreo doisprezece ani de cind imi amaram zilele (nu mai mult decit mi le amarasc in prezent, fireste!) pe la serviciul de Relatii Externe al Consiliului Judetean Hunedoara. As minti daca as spune ca serviciul in sine era neinteresant; aproape in fiecare zi aveam de-a face cu misiuni de facturi diverse. Revista presei o faceam zilnic. In cazul atacurilor politice directe, urma consfatuirea cu presedintele in functie si raspunsul oficial; in cazul atacurilor indirecte, aplicam o judicioasa expectativa. Apoi: cronica deplasarilor interne si externe, dosarele cu angajamente, protocolul, calculul diurnelor consilierilor care nu stiau sa si le calculeze singuri (iar cei “experimentati” si le calculau intotdeauna singuri) si nu in ultimul rind traducerea de documente care variau, ca volum, intre jumatate de pagina si una suta pagini. Printre diversele “task”-uri, primirea delegatiilor straine si traducerea live a convorbirilor. E curios, dar majoritatea presedintilor si vicepresedintilor de Consiliu cu care am lucrat habar n-aveau de vreo limba straina. Pe de alta parte lucrul e de inteles, caci cei mai multi dintre ei isi petreceau aproape tot timpul luptindu-se cu romana.

Eram, fireste, a-politic. A nu avea simpatii de nici o parte e o conditie esentiala pentru a putea face o meserie in care, de multe ori, trebuie sa explici fapte si gesturi ale oamenilor care vin din partide opozante unul altuia. Sa nu va imaginati ca, in teritoriu, toti isi dau mina, indiferent de partidul in care provin. Isi dau mina numai cei cu interese comune; restul se calca pe bataturi iar explicatia provenientei politice ne sta cel mai la indemina tuturor pentru a desemna incompatibilitatile dintre ei. In patru ani de munca la CJH am vazut lucrind impreuna – si sapindu-se cu o abnegatie egala cu efortul depus – politicieni din absolut toate partidele vremii. E foarte probabil ca nici acum lucrurile nu stau altminteri.

Singurul lor unde politicienii locali se destindeau si-si dadeau, cu fraterna bunavointa, miinile, erau mesele de protocol. Delegatiile venite din strainatate, mai ales in interes de afaceri, reuneau adesea diplomati si profesionisti din mai multe domenii. Evident ca la astfel de imprejurari aveai adesea la masa, din partea romana, politicieni de diferite facturi impreuna cu industriasi locali, iar conversatiile erau dintre cele mai pitoresti si variate. Efectiv, la atari imprejurari lucrurile se schimbau; raceala si rezerva erau lasate la o parte, atmosfera devenea conviviala iar conversatiile care se purtau erau, ma rog, mult mai destinse, daca nu de-a dreptul dezlantuite.

Imi amintesc, astfel, de o larga delegatie din Vietnam care ne vizita prin 2002 in scop de afaceri. Vietnamezii, politicosi si rezervati pe tot parcursul prospectiunilor, abia daca si-au permis sa se mai relaxeze la masa. Cind li s-au pus dinainte paharele cu tuica, s-au ridicat, ca la un semnal, in picioare, si ne-au urat la unison “Chup sîc cuae!” ceea ce reprezenta, se pare, in vietnameza, un soi de “Sanatate tuturor!” Romanii s-au privit cu subinteles, au zimbit, si au dat replica in romaneste. Insa tuica li s-a parut vietnamezilor miraculoasa, asa incit n-au intirziat sa-si reumple paharele, ridicindu-se din nou in picioare si glasuind in tril conjugat: “Chup sîc cuae!” moment in care noi am inteles ca era momentul unei mai profunde fraternizari, asa incit ne-am ridicat si am racnit la rindul nostru: “Chup sîc cuae”, fiecare dupa puterile proprii, spre bucuria oaspetilor. Si din nou s-au dat pe git paharele cu tuica.

C., coleg de birou de-al meu si “externist” cu vechi state de plata in CJH, mi-a facut cu ochiul. Devreme n-aveam sa plecam din restaurant; pe cit de incordati fusesera vizitatorii in peregrinarile prin oras, pe atit de destinsi erau acum. Aproape la fiecare doua minute se gasea cite unul care, printre o gura de ceafa la gratar si una de muraturi, sa-si ridice paharul cu un zimbet larg pe chip, emitind cite un “Cuae” la adresa noilor parteneri de afaceri hunedoreni. Acestia, la fel de destinsi si joviali, repetau urarea cu gura plina, aprobind din cap. Si eu si C. urmaream cu atentie desfasurarea “lucrarilor”, pastrind o anume rezerva. Regulile nescrise ale serviciului – nu stiu, pina la urma, daca n-or fi fost pe undeva si scrise! – cereau ca nu cumva sa ne matolim inaintea invitatilor pentru ca, evident, bunul mers al lucrurilor depindea de noi. Eu, mai tinar si cu mai putina apetenta pentru bautura, i-am reamintit lui C. de obligatia respectiva. Omul mi-a replicat ca n-aveam nici un motiv sa-mi fac griji si s-a ridicat in picioare rostind un “Cuae” baritonal, dupa care si-a reluat locul, sugativind continutul paharului cu viteza unui octopod care extrage, cu precizie chirurgicala, seva unei midii.

C. ma tradase, lasindu-se in voia valurilor. Nu prea tirziu, aveam sa constat un lucru si mai neasteptat; aproape toti consilierii romani, incapabili sa mai reziste la ritmul impus de vietnamezi pentru consumarea tuicii, dadusera bir cu fugitii. Nici nu il conduceam bine pe unul catre iesire, cu politeturile de rigoare, ca dadeam peste un altul care pornea sa evadeze pe trei carari. In cele din urma am mai ramas eu si C. alaturi de o gasca aproape integrala de vietnamezi. E drept ca si acestia se domolisera; unii isi comandasera prajituri, altii inghetate, altii salate de fructe. Numai unul sau doi ii mai tineau isonul lui C. care, din ce in ce mai eliberat de rigorile serviciului credincios, gratula acum pe toata lumea cu cite-un “Cuae” pronuntat intr-o romaneasca neaosa. Cind i-am atras atentia ca misiunea noastra nu era tocmai terminata, el mi-a replicat ca n-aveam motive sa mai fiu incordat. Dimpotriva, se prea putea ca eu, cu rigiditatea mea, sa le fi dat motiv unora dintre vietnamezi sa nu se simta in largul lor.

Toate ca toate, dar pe asta chiar n-o voiam in portofoliu. Nu voiam, adica, sa ramin protocolar atunci cind misiunea mea de capatii era sa distrez niste invitati cu totul speciali din celalalt capat al lumii. Asa incit mi-am rascolit tolba de bancuri, am facut semn chelnerului sa mai aduca un rind de alcooluri – de data asta ceva mai slabe – si le-am explicat vietnamezilor cite ceva din ce va sa zica o petrecere romaneasca. La lasarea noptii, restaurantul inca mai rasuna de racnetele de “Cuae” emise de mine si de C. Avea dreptate omul, era cazul sa lasam deoparte falsa destindere si sa ii initiem pe oameni in tainele autenticei ospitalitati romanesti.

Nu mai stiu exact cit era ceasul, dar tin minte ca povesteam ceva cu verva, intr-un amestec de romana si engleza. La o rascruce de idei, inlantuind bratul amicului C. intr-un inexorabil bruderschaft, i-am racnit in fata toata pretuirea mea, travestind-o in celebra urare de sanatate vietnameza. Si el mi-a replicat la fel, din fundul rarunchilor. In timp ce ne chinuiam sa ne desprindem, ne trezim cu un chelner ca vine sa ne atentioneze. Deranjam, pasa-mi-te, clientii prin apeluri triviale.

Ce apeluri triviale? Pai el nu vedea ca aici sintem doi insi care avem grija de satisfactia sufleteasca a unei intregi delegatii de vietnamezi hoatriti sa faca business in judetul nostru? Drept pentru care i-am indicat, printr-un gest larg, grupul de comeseni. In momentul ala, rasuciti peste scaune, si eu si C. aveam sa fim pusi in fata unei realitati cel putin ciudate: la masa nu mai eram decit noi doi. Simteam privirile clientilor de la celelalte mese aproape ca o apasare fizica in timp ce in aer abia se dadeau duse ecourile ultimelor noastre strigate de “Cuae.”

Vietnamezii plecasera de mult.

Advertisements

Leave a Comment »

No comments yet.

RSS feed for comments on this post.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: