Blogul proletarului de tranzitie

August 29, 2014

Elena

Filed under: Idei personale — proletaru @ 10:27 am

Evenimentele din politica romaneasca contemporana iau o turnura din ce in ce mai caragialiana. Cu exceptia faptului ca I.L.Caragiale n-a gindit lucrurile chiar in felul in care se prezinta ele acum. A gindit fondul, insa forma i-a luat-o inainte. Politica romaneasca, pentru scriitorii din toate vremurile, a fost, la nivelul ei cel mai inalt, un apanaj al patriarhatului. Chestiunea intruziunii femeilor in fiefurile conducerii exective tine de comediile frantuzesti ceva mai “liberale.” Scriitori romanii s-au multumit de-a lungul vremurilor sa identifice in femei doar eminentele cenusii ale marilor afaceri politice, nu si primadonele acestor afaceri. Asa cum vremurile s-au schimbat, si lucrurile sint pe cale sa se schimbe.

Imi imaginez astfel ca acum citiva ani presedintele tuturor romanilor Traian B. i s-a adresat studentei favorite intr-ale politicii cu cuvintele: Elena, are sa vina o zi in care am sa te fac presedinte de tara! Si au ris amindoi de chestia ca de-o gluma buna. Pentru ca, la inceput, a fost o gluma. Am sentimentul ca abia dupa aceea a inceput Traian Basescu sa se gindeasca mai serios la modul in care lucrurile s-ar putea desfasura chiar in sensul vorbelor respective. Pentru ca intr-atit e de decazuta si de amorfa clasa politica romaneasca incit cu fondurile materiale si morale necesare, precum si cu asii bine esalonati in mineca, un om ca Traian Basescu poate inca inclina destule balante precum si face si desface destui lideri ai comunitatii.

Despre ce fel de asi e vorba? Sa fie asii santajului, ai dosarelor ascunse, ai stenogramelor cu politicieni pasibile de scos la lumina tocmai cind respectivii sint pe cai mari? Permiteti-mi sa cred ca nu e vorba de asa ceva decit in mica, foarte mica masura. Efectiv, mi se pare astazi ca pentru ca Traian Basescu s-o poata impinge in fata pe Elena Udrea, nu are nevoie nici de dosare, nici de inregistrari telefonice, nici de minareli de port resapate si revindute ca strategie de campanie de secol douasiunu. N-are nevoie decit de doua ingrediente: electoratul romanesc si diplomatii care candideaza la presedintie.

Cu ambele ingrediente lucrurile stau simplu. Simplu de tot. Sa luam, de pilda, electoratul. Electoratul romanesc a devenit, in ultimii ani, din ce in ce mai placid. Incercarea USL-ului din 2012 de a-l scoate din amorteala n-a reusit decit intr-o prima masura. Atunci, mai multe milioane – adica mult mai multe decit milioanele care-l votasera, efectiv, pe Basescu presedinte in 2009 – au marsat la vot in ideea ca cineva se va ocupa, finalmente, de ceea ce-i durea: batjocura in care obisnuia sa-i scalde in mod cotidian presedintele jucator. Rezultatul a fost exact opusul: votantii anti-Basescu au iesit al dracului de sifonati din demersul lor. Occidentul i-au numit insurgenti, majoritatea presei romanesti i-a facut fie morti, fie mitocani, procurorii i-au urmarit si le-au deschis dosare penale iar USL-ul, asociatia care le-a intretinut iluzia, le-a dovedit zi de zi ca e formata din oameni incapabili sa se ridice la inaltimea sustinerii primite. Ei bine, acest electorat e pe cit de imputinat, pe atit de nemotivat sa vina sa mai aleaga un presedinte. Acestui electorat ii poti propune, la o adica, orice, atita vreme cit imbraci situatia intr-o alegere simpla. Iar presa, si de-o parte si de alta a baricadei, tocmai asta face: repeta zi de zi ca nu exista partide, candidati, s.a.m.d. Nu exista decit stinga si dreapta. Paradoxal, si presa favorabila guvernului face aici jocul lui Traian Basescu: simplifica optiunile electoratului. In conditiile astea, cei oripilati de stinga romaneasca nu vor avea alternativa si vor alege chiar un candidat de dreapta in care nu cred, sau pe care-l stiu bine de marioneta a lui T.B.

Cealalta jumatate a jocului electoral facut de Traian Basescu e in mina politicienilor. Efectiv, toti au statut de pion. Nici unul nu e cal, turn, rege. Toti sint aparati si ramin in joc numai atita vreme cit un aparat de propaganda si partidul sint alaturi de ei. Nici unul nu se recomanda singur. Ponta e creatia PSD-ului, o creatie care a diminuat mult, dupa parerea mea, aderenta existenta fata de stinga in 2012-2013. Faptul ca Ponta candideaza pentru PSD a scazut cu vreo sapte ori zece la suta sustinerea fata de partidul asta. Pe de o parte omul n-are dosare, e “curat.” In acelasi timp e, insa, placid, e coabitant, e surizator atunci cind ar trebui sa fie incruntat, e incapabil sa faca ordine in coalitia de guvernare la fel cum e incapabil sa impuna o lege ori sa gaseasca ministri care sa nu poarte stigmatul suicidului politic. Votantii lui s-au redistribuit catre Tariceanu, – care ii face lui Ponta, cu acordul PSD-ului, o concurenta mai mult sau mai putin loiala – catre Dan Diaconescu si, daca ar fi sa se inscrie in cursa respectiva, catre Mircea Diaconu. La fel, Klaus Johannis, cindva un “brand-name” azi se vede in situatia de-a fi produsul uniunii a doua partide injumatatite. Un produs cu multe probleme si cu un speech impleticit care, vrind-nevrind, e obligat sa le impuna alor sai conditia de-a nu-l vorbi de rau pe Basescu, lamurind astfel in ce directie merge doctrina liberala curenta. Intr-un asemenea context Elena Udrea n-are nevoie sa fure voturi nici din stinga, nici din dreapta. N-are nevoie sa treaca de patru-cinci la suta. Ea e piesa in fata caruia alti pioni se vor da la o parte, eliberindu-i culoarul pentru atacul la rege.

Tot ce trebuie Traian Basescu sa faca in campania asta e sa se asigure ca lui Tariceanu nu-i vin mai multe voturi din directia liberalilor decit trebuie. Daca Tariceanu nu patrunde in turul doi, posibilitatile sint nelimitate. Johannis se poate retrage pe cont propriu sau constrins de balastul care-l chinuie si in primul tur: afacerea celor sase case, saritura dintr-un partid in altul, tradarea lui Antonescu, implicarea in traficul de copii din anii ’90. Iar inlocuitorul nu mai poate veni din PNL-PDL pentru ca, oricine ar fi, nu mai are cind sa-si construiasca o campanie. Inlocuitorul nu poate fi decit tot cineva din zona “dreptei,” un politician hotarit, dur, riguros. Unul care poate, la o adica, miza si pe farmecul sau feminin, pe sex-appeal, pe…

August 26, 2014

Poetul

Filed under: Idei personale — proletaru @ 5:50 am

Astazi, dupa un reportaj TV vizavi de esecurile la sesiunea curenta de bacalaureat – esecuri pe care cei mai multi elevi le puneau in seama lui… Bacovia, dovada ca nerecunoasterea incompetentei proprii este o maladie care, la romani, ataca din frageda pruncie! – ma intrebam cam cita lume mai citeste poezie in tara asta. Cei care o mai fac sint, probabil, cuantificabili cu atita usurinta incit nu-i poti numara fara un sentiment de jena. Asta daca poezia inseamna, totusi, ceva pentru tine. De fapt sentimentul de jena ori mai bine zis de mila s-ar putea sa li se genereze si celor care dispretuiesc poezia, pe principiul: uite, domnule, amaritii astia citesc poezie, ntz, ntz! Iubitorii de poezie vor resimti, ca atare, mila fata de numarul infim al celor care le impartasesc pasiunea, in timp ce neiubitorii de poezie vor identifica o neregula de natura sociala in factul ca asemenea oameni exista.

Pe vremea copilariei si adolescentei mele lucrurile stateau altfel. Existenta unui Cenaclu Flacara a carei misiune declarata era aceea de-a imbina poezia si muzica, Cenaclu care echivala, in Romania, cu o fabrica de staruri de tip occidental, ii determina pe oameni – si ma refer la tineret in mod special – sa considere poezia ca pe o arta redutabila. Cei mai sceptici dintre romani ii priveau, totusi, pe poeti ca pe un lucru interesant. Daca nu interesant, macar necesar. Si, culmea, ca poezia sa-si gaseasca apreciere nu era neaparat necesar sa fie buna. Aproape oricine cocheta cu sfera lirica a literaturii ajungea, la un moment dat, sa-si publice creatiile. Putini erau, efectiv, buni. A fi publicabil tinea insa de alte resorturi.

Prin anii debutului meu literar frecventam un cenaclu hunedorean care reunea tot soiul de pasionati de literatura a caror clasificare putea merge de la foarte buni pina la nivelul unor binevoitori amatori care, chiar daca nu reuseau sa versifice asa cum si-ar fi dorit, se simteau totusi in masura sa asculte, sa constate si sa dea sfaturi cu aerul unor profesionisti. Junior cum eram, ma bucuram de orice atentie li se dadea scrierilor mele modeste si reflectam, judicios, la toate sfaturile primite. Insa cel mai mult imi placea – asta ca sa vedeti ca egoismul literar vine mult mai tirziu – sa ascult productiile recente ale celorlalti. Buni sau nu, scriau de suficienta vreme incit sa devina, in perimetrul strict al experientei proprii, niste profesionisti. Erau acolo, in amalgam, toate numele de rezonanta ale literaturii hunedorene: fratii Evu (Ioan Evu – excelent versificator), Iv Martinovici, Valeriu Bargau, Mariana Pandaru, Victor Isac, Ovidiu Bajan, s.a.m.d.

Tin minte ca intr-o zi s-a nimerit la cenaclu si decanul de virsta al autorilor hunedoreni, Neculai Chirica, tip despre care nu stiam mare lucru. Nu publica aproape nimic, cel putin nu in intervalul de timp in care eu frecventam cenaclul. Vorbea putin si nu iesea cu nimic in evidenta. Imi aduc aminte ca, dupa ce marea majoritate a celor care eram prezenti recitaseram cite ceva, Valeriu Bargau, sef – pe atunci – al cenaclului, l-a rugat pe Chirica sa ne citeasca o traducere din Villon. Chirica, declinind optiunea pentru Villon, s-a ridicat si a recitat citeva poezii proprii. Ceea ce a urmat amintea, pe alocuri, de Ion Pillat, si alteori de Labis. Si totusi, era ceva deosebit de acestia. In momentul ala am avut sentimentul ca, finalmente, in grupul nostru de aspiranti la glorie s-a nimerit si Poetul.

Nu l-am mai vazut de atunci. Mi-am cumparat in schimb, mai tirziu, cartile lui de poezie. Dintr-una din ele citez aici un poem intitulat “Ceva din felul de a fi al poetului:”

Privim mai mult decât e dat vederii
Suntem mai tari decât aceste mâini
Ce storc din piatră apă în fântâni
Și cântece din plânsetul tăcerii.

Rămânem pururi tineri, chiar bătrâni,
Chiar puși în lanțuri, stâlpi suntem puterii.
Dăm versului tăria învierii
Și adevărului miros de pâini.

Strunind în vers vecia, dar și clipa
Cuvântului îi dăruim aripa
Ce ne înalță într-un zbor plenar

Chiar dacă o lipim de trup cu ceară
Și repetăm, pentru a mia oară,
Superba nebunie-a lui Icar.

August 22, 2014

Eroi ai copilariei

Filed under: Idei personale — proletaru @ 2:49 pm

Ma uit la figurinele cu care se joaca fiul meu si-mi dau seama cu uimire ca nu recunosc nimic. Nu numai ca nu recunosc eroii in sine, dar constat ca aproape nici unul nu e humanoid. Iar humanoizii, ce sa mai vorbim, sint mai curind niste semizei dotati cu puteri supranaturale care au posibilitatea ba sa zboare, ba sa se transforme in tot soiul de instrumente contondente, ba sa ridice niste greutati uriase. La asta, ultima, e drept ca avem de-a face cu cultul atletului, care nu e tocmai de data recenta. Esentialul este, insa, ca nici unul din acest eroi ai copilariei de azi nu descriu personaje din viata reala.

Imi amintesc ca in copilaria mea, partial ca rezultat al propagandei comuniste, partial ca si consecinta directa a atractiei fiecarui copil pentru luptatori, razboinici si performeri, aveam citeva personaje ilustrissime pe care imi doream sa le copiez. Erau, astfel, Mihai Viteazul, Baba Novac, Mircea cel Batrin; erau, din literatura straina, personajele lui Dumas ori Feval; erau fotbalisti precum Maradona ori Marco Van Basten; aventurieri gen Mihai Tican Rumano ori cosmonauti asemenea lui Prunariu. Practic, aproape fiecare erou care-mi venea in minte, pornea de la cel putin un individ, personaj real ori legendar al cartilor pe care le citeam, al benzilor desenate parcurse ori al filmelor vazute. Ma intreb astazi in ce masura m-as fi putut atasa, avind un asemenea background, de un personaj fictional. Daca cineva ar fi venit sa-mi prezinte un alter ego al lui Captain America, de pilda, sau al lui Wolverine, in ce masura ar fi putut eroii astia sa-mi suscite pasiunea si imaginatia?

N-am cum sa fac cercetare ori statistici in acest sens, insa am o puternica impresie ca una din problemele tineretului american se trage direct din materialul pe care-si construiesc visele. Idolii copilariei, figurinele cu care te joci, le urmaresti in ilustratii si in compania carora iti alcatuiesti propriile aventuri, sint astfel de personaje. Atunci cind toti, absolut toti idolii tai, sint ireali si imposibil de transpus in realitatea imediata, o sa ai la un moment dat o deziluzie. O sa constati ca acesti eroi nu-ti pot veni niciodata in ajutor, indiferent de situatie, dupa cum o sa constati si ca nici nu poti ajunge vreodata sa imiti gesturile lor. Pe mine, unul, stiu bine ca m-au ajutat in destule examene cunostintele istorice dobindite din cartile pe care le citeam; m-au ajutat destul in explicarea trecutului si cartile de mitologie greaca, scandinava si orientala parcurse; m-au ajutat in intelegerea lumii si citeva din imaginile celor in care-mi investisem pasiunile copilariei. Si poate ca cel mai mult m-a ajutat faptul ca am putut creste fara sa-mi pierd convingerea ca odata, cel putin odata, voi avea la rindul meu posibilitatea sa imit unele din faptele idolilor mei.

Astazi, in Lumea Noua, ma intreb cit de mult il vor ajuta pe fiul meu imaginile si povestile tesute in jurul lui Batman, Iron Man ori in jurul robotilor din Halo 3. Cit de mult il vor sprijini in optiunile viitorului. Sigur, poate ca viitorul va face utile si astfel de lucruri. Dar pina cind le va face utile, am credinta ca una din misiunile mele e aceea de-a incerca sa previn deziluziile viitorului. De-a scadea intensitatea visurilor tesute in jurul unor caractere incredibile, imposibile si inimitabile si de-a creste potentialul unor visuri cu rasfringere in lumea si istoria reala.

Pina la urma ce vi se pare in neregula cu Mihai Tican Rumano? Cu siguranta nu e un moft sa vrei sa vezi lumea asa cum a vazut-o el…

Next Page »

Create a free website or blog at WordPress.com.