Blogul proletarului de tranzitie

July 11, 2014

Emotii traite si murite

Filed under: Idei personale — proletaru @ 9:56 am

L-am auzit pe un comentator de fotbal de la TV amintind ca acum saizeci si patru de ani, cind Brazilia a luat bataie de la Uruguay pe teren propriu, in finala Cupei Mondiale, in Brazilia s-au inregistrat circa 180 de sinucideri in zilele imediat urmatoare evenimentului. Nu stiu de unde avea cifrele, dar se pare ca lucrurile cam asa au stat. Sint destule surse care confirma ca in seara respectiva si in ziua urmatoare spitalele erau intesate cu sinucigasi. Debutul se pare ca l-au facut doi fani care, imediat dupa meci, s-au aruncat in gol de la inaltimea tribunei. In drama momentului, gestul n-a fost inregistrat de nimeni ca iresponsabil, ci dimpotriva. Si nu sint multe suiciduri in lumea asta care sa intre in asentimentul perceptiei generale.

Daca logica, altminteri absurda, a evenimentului ar fi fost urmata si cu ocazia meciului de semnifinala de alaltaieri dintre Germania si Brazilia, ar fi trebuit ca numarul de sinucideri sa fie pe undeva pe la 1080. Diferenta de goluri dintre Germania si Brazilia n-a fost de data asta numai de unul, ci de sase, selectionata sud-americana fiind umilita in ultimul hal. Marturisesc ca n-am vazut nici un fan aruncindu-se din tribune, dar am vazut oameni in toata firea plingind ca niste copii. Cred ca resortul lacrimilor a fost, partial, provocarea nemaiintilnita – caci lacrimile au inceput sa apara deja de la al treilea gol dat de nemti – si, partial, umilinta – Brazilia nemaifiind angajata recent in vreun meci cu diferente mari de scor in defavoarea ei. Fanii brazilieni cunosc numai fata medaliei, meciurile in care Brazilia macelareste echipele slab pregatite. N-au prea avut ocazia sa se pregateasca cum se cuvine pentru revers.

Una peste alta, informatia mi-a prilejuit destule intrebari. Prima si cea mai importanta e aceea asupra angajarii personale in destinul unei echipe sportive. Fani inraiti stim cu totii ca exista peste tot, si ca istoria le-a gasit denumiri variate, variind intre huligani si ultrasi. Italienii le-au dedicat un film, englezii mai multe, mai nou au facut-o si croatii. Cu tot “commitment”-ul lor, in rindurile ultrasilor n-o sa intilniti sinucigasi; ei sint din categoria acelora care isi proiecteaza furia homicidala asupra fanilor echipelor adverse si, de cele mai multe ori, nu reusesc sa-si duca intentia la capat datorita imprejurarilor si dinamicii gregare a actiunilor intreprinse. Sinucigasul de dragul fotbalului e un altfel de ultra. El inregistreaza esecul echipei sale ca pe un afront personal si uita, instantaneu, motivele care l-au adus in proximitatea echipei. De regula motivele sint tocmai la antipodul gestului fatal; atasamentul fata de o echipa si fata de sport in genere, e un atasament fata de viata si de aspectul ei de forta si activitate fizica. Timpul estompeaza preferintele clasice ale omului; devenit suporter, odata cu perpetuarea pasiunii sale, el incepe sa se depersonalizeze. Cind echipa favorita cistiga, il vedem incarcindu-se cu energie; la infringere il vedem abatut si demolat sufleteste. Toate aceste stari care altadata s-ar fi activat din atitea si atitea motive, toate personale, pleaca acum de la un motiv impersonal, motiv care pare sa aiba o incarcatura dramatica mai puternica decit orice. Oricine din afara vede un om aruncindu-se, disperat, din virful tribunei, va clasa cazul in registrul dementei; oricine il vede din public, il intelege. Lumile celor care percep evenimentul dinauntrul si dinafara sa sint ireconciliabile.

A doua intrebare, importanta si ea, e ce s-a intimplat intre timp. Pentru ca lucrurile s-au schimbat destul de mult din 1950 si pina astazi. Astazi, cele mai multe stiri privind cazurile de suicid puse in legatura cu Cupa Mondiala se refera, aproape exclusiv, la persoane care si-au pierdut averea la pariuri. Brazilia n-a raportat nici un eveniment iesit din comun. Pot sa pun pariu ca nici ostracizari de tipul celor din ’50 n-au sa fie. Atunci, portarul si antrenorul echipei nationale si-au pierdut prieteni, slujbe si dreptul la viata sociala. Li s-a intors, efectiv, spatele in cele mai multe cercuri in care s-au invirtit. Astazi, Scolari si Julio Cesar au putut iesi la rampa si face tot soiul de declaratii autocritice fara ca nimeni sa se revolte. Ma asteptam ca Scolari sa-si depuna pe loc demisia, ceea ce insa nu s-a intimplat. E probabil sa nici nu se intimple.

Optica, domnilor, nu mai e aceeasi. Intre timp fotbalul polarizeaza mai multi bani si mai multe interese decit atasamentul fata de spectacol. Publicul s-a obisnuit si el cu aceasta stare de lucruri, iar fotbalistii au incetat sa fie cu un pas mai apropiati de zei decit ceilalti oameni. Intr-un fel e bine; lumea nu se mai arunca in cap de pe tribunele stadioanelor. Pe de alta parte, aceasta reactie ameliorata denota un deficit de emotie care pe noi, oamenii care am dat tonul acestui secol, ne va costa cindva. Cind? Nu stiu exact, dar stiu ca ne va costa.

Orice emotie netraita e un adevar irecuperabil.

Advertisements

Leave a Comment »

No comments yet.

RSS feed for comments on this post.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: