Blogul proletarului de tranzitie

July 29, 2014

Mood poetic nou

Filed under: Idei personale — proletaru @ 5:48 am

Pentru ca ma doare o masea, si pentru ca am luat o pastila care m-a facut melancolic (fara ca, desigur, sa indeparteze durerea) m-am confruntat din nou cu un mood poetic. Suportati-l alaturi de mine!

Tratat despre dialectica iubirii

Cele mai frumoase iubiri
Nu s-au spus în cuvinte, în poezii
Ori în demonstraţii matematice
Care să-i lămurească fiinţei dragi că sentimentele cu care-o
Înconjori
Se desfasoara ab infinitum, asemenea numerelor prime.

Cele mai frumoase iubiri s-au tăcut.
Bunicii mei, care au trăit împreună şaizeci de ani
Şi-au durat iubirea cu candoare şi înfrigurare,
Laconic, fără să piardă timpul
Construind, dintru început, o casă de pământ
În care-au locuit împreună,
Mai apoi săpând o fântână,
Înălţând un hambar în marginea grădinii
Şi în cele din urmă ctitorind, ca o apoteoză a seninătăţii,
Un pod pentru porumbei.

În tot acest timp ei nu şi-au spus deloc “te iubesc”, însă
S-au sărutat de două sute şi mai bine de ori
S-au mângâiat pe obraz de şapte sute de ori
S-au încurajat din ochi unul pe altul de opt mii de ori
Au privit unul în urma celuilalt de treizeci de mii de ori
Şi au făcut dragoste într-un număr “n” de împrejurări
Variind între destinal şi ciclotimic
Adică în scurtele răstimpuri care se derulau
Între posturi şi dezlegări, coasă, seceriş,
Culesul porumbului, grădinăritul, ţesutul
Hrana animalelor şi coacerea pâinii.

Când vorbim, ca atare, despre iubire
Vorbim, întocmai lui Hesiod, despre nişte munci şi zile
Dar mai cu seamă vorbim despre lut, apă, grâne şi păsări.
O falsă înţelegere a realităţii
Numiţi-o epicureană, kantiană, bergsoniană
Ori pur şi simplu astenică şi furtivă,
Ne-a convins că e vorba de altceva,
Neştiutori bine intenţionaţi am difuzat cu patos o utopie a simţurilor.

Am spus lumii din jur, prietenilor şi copiilor noştri
Că pentru a putea iubi
E nevoie să te pui într-o anume stare de spirit,
Să foloseşti cutare cuvinte,
Cutare gest eroic şi desperat
Ori, în realitate, lucrurile stau mult mai simplu.
Pentru a-i lămuri pe cei din jur ce e iubirea
E destul ca, împreună cu cineva în care crezi,
Să construieşti un edificiu
Pe care, la un moment dat,
Să se aşeze porumbeii.

Advertisements

July 25, 2014

Pe altarul lui Icar

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:16 am

In sapte zile, din 17 pina in 24 iulie, au cazut circa trei avioane. Toate de pasageri. In total e vorba de vreo patru sute cincizeci de morti. Coincidenta le poate da fiori si celor care pretind ca nu considera viata tocmai un bun nepretuit fiindca, dincolo de pretentii, subconstientul dicteaza ca spaima cea mai mare ramine totusi spaima de moarte. Nici pe mine, care zbor, cel putin odata pe an, cu zecile de ceasuri, informatia asta nu e de natura sa ma linisteasca.

Ieri am discutat cu citiva oameni din jur – caci americanii sint, cu totii, dependenti de zboruri si de calatorii aeroportate! – si constat ca mecanismele care se pun in miscare in astfel de situatii sint tot cele traditionale, adica respingerea subiectiva a proportiilor evenimentului. Lumea isi amelioreaza spaimele punindu-se la adapostul unor conceptii cit mai “politically incorrect” cu putinta. In primul rind ti se lamureste ca accidentele astea au loc in niste tari cu probleme care nu sint tocmai prima optiune a turistilor americani. Daca omul chestionat e totusi cineva care frecventeaza zboruri orientale, va alege cu siguranta explicatia privind slaba performanta a companiilor de zbor implicate. Cei care aleg explicatia respectiva sint, de altminteri, si in tema cu statisticile zborurilor reusite ale companiilor concurente, fiind si gata sa ti le prezinte cu lux de amanunte. Daca, finalmente, se poate concede ca nu e compania de vina, inseamna ca vina apartine altcuiva. Vremea nenorocita care e mai mult sau mai putin specifica regiunilor in care s-a intimplat tragicul eveniment. Sau terorismul international: niste barbari si pitecantropi la care n-a ajuns civilizatia si care au pus, mai din greseala, mai din intentie, mina pe niste armament performant. In principiu, indiferent de varianta aleasa si de sorgintea tragediei, speranta interlocutorului este ca accidentul e prea putin susceptibil sa li se intimple companiilor locale ori occidentale de traditie. Care sint, fireste, mai scumpe, dar si mai sigure.

Parerea mea, dupa discutiile astea, e ca a vrea sa te pui la adapostul statisticilor cind constati, a “n”-a oara, fragilitatea vietii si proximitatea perspectivei de a muri intr-un mod brutal si violent, e un semn al inconstientei. Pur si simplu lumea nu vrea sa ia act de faptul ca pe pamint nu avem, nici un moment, certitudini. Lipsa certitudinilor ar trebui, zic eu, sa conduca la cosecinta cea mai limpede: respingerea vanitatii si a valorilor indoielnice. Simultan, ar trebui sa se intareasca optiunea pentru cultivarea acelor experiente imateriale care au rost: auto-cunoasterea, legaturile afective, pasiunile spirituale. Evident ca nu e de asteptat ca un individ strict orientat, pina ieri, asupra intilnirilor de afaceri ori a pietii de capital, sa-si abandoneze preocuparile in favoarea plimbarilor prin parc ori a vizitarii muzeelor. Totul cere timp dar, mai cu seama, bunavointa. A lua in calcul si orizonturi mai putin fixe nu poate fi de rau augur, macar si pentru ca-ti largeste perspectiva. A observa natura si a citi istoria celor asemenea tie inseamna a reflecta, cum zic americanii “out of the box.” Inseamna a-ti elibera gindirea, chestie absolut esentiala. Ea te va pune la adapost, pe viitor, de raspunsuri cretine si contrafacute la intrebarea: cum sint posibile atitea accidente de avioane comerciale intr-un interval de sapte zile?

Evident ca si re-spiritualizarea individului are viciile ei. Sa nu credeti ca in societatea de azi relatiile afective pe care le dadeam ca exemplu mai sus au intotdeauna un destin prielnic. E plina mass-media de povestile unor conflicte domestice care penduleaza intre comic si tragic. Nici cultura, luata la calup, nu e taman binefacatoare. Cunosc destule cazuri de indivizi care, dupa ce-au parcurs lecturi de tot soiul, in loc sa si-l extinda orizontul, si l-au restrins. Conversatiile cu ei sint adevarate exercitii de rabdare iar verva lor a parasit demult categoria colocvialitatii, pentru a friza delirul. Conceptele cu care lucreaza sint mult prea largi pentru a determina o discutie serioasa, focalizata pe un subiect. Peroreaza cu aceeasi usurinta despre Dumnezeu, extraterestri, inginerie, istorie, economie de piata, Freud si mostenirea comunista. Nici raspunsul lor la intrebarea de mai sus n-ar ajuta la nimic.

Eu, unul, in lipsa unui raspuns la misterul atitor zboruri ratate, mi-am luat azi o zi libera in scopul de-a ma invirti prin oras cu familia. Si de-acolo poate incepe reconstructia spirituala. Intrebati-l numai pe Nae Ionescu.

July 21, 2014

Rataciri clasice

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:16 am

Un site de digitalizare a operelor romanesti iesite de sub rigorile copyrightului, si anume Digibook (Dacoromanica), a redat recent pasionatilor de literatura electronica colectia revistei “Cuget clar”, o revista pe care in intervalul ’37-’39 Nicolae Iorga a editat-o si scris-o aproape singur. Singur si, pe alocuri, cu sprijinul unor colaboratori semi-anonimi ori anonimi de-a binelea (in afara parintelui Ion Agarbiceanu). In chip remarcabil, pe masura desfasurarii publicatiei respective, maestrul Iorga reuseste sa acopere mii de pagini (o colectie “anuala” a revistei insumeaza aproape noua sute de pagini) cu discursuri, poeme, fragmente de proza ori analize critice. Exista o singura problema cu textele astea: majoritatea sint scrise cu scopul de a-i face praf pe diversi “inamici” literari precum Lovinescu ori Arghezi care sint numiti, pe rind prosti, nebuni, perversi, pornografi, etc. Nu scapa criticilor nici poeti mai tineri (Voronca, Carianopol, Gheorghiu) carora li se recomanda deopotriva sa mearga la balamuc sa se trateze. Practic, nu scapa nimeni verbelor profesorului. Iorga repereaza critici directe ori tangentiale la adresa lui in toate revistele vremii si le aplica autorilor, indiferent ca e vorba de literati consacrati ori gazetari aspiranti, toate tratamentele polemicii furibunde. Un studiu pe care l-ati face astazi “Cugetului clar” are sa va releve in maestrul Iorga un soi de Vadim Tudor interbelic, cu siguranta mai civilizat si mai retinut in epitete, insa nu mai putin caustic.

Arghezi e facut praf, cu predilectie, pentru “Cimitirul Buna-Vestire” si pentru seria poemelor in care tarele omenesti sint ilustrate brutal si coroziv. Lovinescu e atacat pentru “Mite” si “Balauca”, romane in care-l zugraveste pe un Eminescu cotidian si simplu, prins in angrenajul problemelor si pasiunilor umane. Restul sint atacati pur si simplu pentru ceea ce Iorga considera literatura proasta. O parte dintre cei atacati sint scriitori; o parte sint gazetari, amplasati declarativ de partea marilor inamici ai lui Iorga in materie de istoriografie, si anume Giurescu si Panaitescu. Indiferent citi ar fi, constati din paginile “Cugetului” ca maestrul si-i aminteste cu mare precizie si-i pune la punct neintirziat, indiferent ce scriu ori ce fac. Iorga numeste chestia asta polemica, dar din marturiile lui Argetoianu si ale altor memorialisti stim ca n-a fost numai polemica. O parte dintre cei sistematic atacati au fost, in alte ocazii, si tiriti prin judecati cu prilejul unor evenimente carora tribunul a gasit de cuviinta sa le raspunda mai putin polemic. Pe scurt, Nicolae Iorga e decis sa nu recunoasca nici o valoare in afara gusturilor si imaginii proprii pe care o si expune, fara retineri, ca raspuns la aluziile criticii. De pilda, drept replica la o nota din “Sfarma Piatra” in care cineva mentioneaza ca “Dl. profesor are parte de niste batrineti pe care nimeni din noi nu cuteaza sa i le invidieze”, maestrul raspunde: “Un lucru e sigur: ca nu veti ajunge niciodata sa ii semanati.”

Tipul asta de polemica e, dupa cum stim, destul de specific si societatii de azi. Cu exceptia faptului ca pe vremea lui Iorga se dadeau replici ceva mai elegante, in timp ce azi se lucreaza cu drujba, fie ca e vorba de literatura, arta ori gazetarie. Dar ceva-ceva tot a ramas. A ramas ranchiuna, sentimentul care obtureaza judecata dreapta si care ii determina pe cei implicati sa respinga orice produs meritoriu al persoanei catre care isi indreapta atacul. Cum ranchiuna n-are moarte, nu va avea moarte nici cecitatea analitica ce vine la pachet cu ea. Nu va avea moarte nici respingerea gratuita a valorilor si nici nerecunostinta fata de confratii care, indiferent de circumstante, au lasat totusi posteritatii o contributie onorabila.

Inchei cu un exemplu de critica inutila a lui Iorga la adresa unui poet care n-avea alta vina decit aceea de a semna intr-o gazeta avangardista a lui Ilarie Voronca, opozabil “de serviciu” in registrul polemicilor iorghiste. Poetul, Virgil Carianopol, e numit “poet laureat al dezordinii mintale” iar creatia lui e radiografiata de autorul si editorul “Cugetului clar” la rubrica “Analele scrintelii” cu toate ca, sincer, nu stiu ce e scrinteala in rindurile care urmeaza:

“Dar câteodata, tot mi-amintesc
Din islazul nostru obştesc
De un om cu chip de barbar
Îmbrăcat în iţar si pieptar.
Dă-i Doamne ţăranului acela tihnă,
Dă-i un dram de odihnă
Culcă-i, Doamne, trupul pe stele,
Pune-i soarele, luna inele…
Ai grijă de inima lui bună,
De fruntea lui încrustată ca o cunună…” (Virgil Carianopol)

Next Page »

Create a free website or blog at WordPress.com.