Blogul proletarului de tranzitie

June 28, 2014

T.B

Filed under: Idei personale — proletaru @ 5:49 am

Sub aspect politic, mi se pare ca presedintele isi traieste ultimele zile de legitimitate in functie. Nu stiu cit e de bun lucrul asta. Daca s-ar fi intimplat acum citiva ani, ar fi fost altceva. Ar fi fost, probabil, bine si pentru Traian Basescu, care nu pleca din functie cu credibilitate zero, si ar fi fost mai bine pentru tara, care inca mai putea incerca o reabilitare de imagine. Acum, aceasta de-legitimare nu mai serveste nimanui. Europa ne dispretuieste, Statele Unite ne utilizeaza ca pe niste pioni oarecare intr-un razboi semi-rece, iar Rusia ride de noi.

Presedintele nu foarte multor romani din 2004 e presedintele si mai putinor romani din 2014. E drept ca legitimitatea lui politica era pusa sub semnul intrebarii inca din 2012 dar, in respectul situatiei, pot sa admit ca atunci a fost vorba de o chestiune tehnica. Ca si in 2009 (cu diferentele de rigoare), numai jumatate din electorat s-a exprimat in cauza cu pricina. Ori tot ceea ce e la limita, e interpretabil. Perferia legitimului nu e nici legitimitatea deplina, dar nici ilegitimitate. Prin urmare, tot ceea ce-am vazut din 2012 incoace a fost un razboi al interpretarilor. El continua inca, desi vremea interpretarilor a trecut. Ce ramin, la rece, sint niste fapte.

Fapt este ca, in urma alegerilor din 2009, Traian Basescu si-a schimbat tactica de lucru. A inteles ca o parte din antipatia populara se va traduce in crearea unor nuclee de putere care nu-i vor fi apropiate: parlamentari, alesi locali, presa. Ca atare presedintele a inceput sa faca anumite asociatii in afara acestor institutii. S-a legat mai puternic de SRI, de SIE, de DNA, dar si de liderii unei anumite protipendade. Adversar al “mogulilor” cu citeva distinctii, presedintele s-a apropiat de niste rechini financiari dintre care unii ultra-activi in zona “underground” a afacerilor. Niste interlopi sadea, cum ar veni vorba. Evident, unii dintre oamenii astia cu care presedintele s-a afisat in diverse ocazii, a baut, s-a fotografiat si s-a batut pe burta, au intrat in vizorul Procuraturii. Independenta sau nu, pe cont propriu ori ajutata si de presa, Procuratura a gasit energia de-a le construi respectivilor niste dosare care, la un moment dat, au devenit atit de grosiere, incit nu mai puteau ramine nepuse pe tapet. In momentul in care numele cetatenilor cu pricina au devenit de notorietate publica in sens negativ, presedintele a luat pozitie publica si a negat ca i-ar fi cunoscut. Iar atunci cind lucrul era prea evident ca sa mai fie negat, scuza de baza devenea aceea ca relatia interlop-presedinte nu este una de afaceri ori de prietenie, ci pur si simplu o relatie de cunoastere reciproca. Salut-salut, si-atit.

Sa admitem ca lucrurile ar sta chiar asa. Problema e, insa, publicitatea unor asemenea legaturi. Presedintelui roman ii place atentia si, oricit o ia la rost, ii e draga si presa. Aproape niciodata nu s-a ferit sa fie vazut in compania unui gen de elita discutabila. Exista destule imprejurari in care partenerul de chef ori de sueta al presedintelui si al familiei acestuia e fie un tigan interlop, fie un profesionist al “insolventelor”, fie un “rege al asfaltului”, fie un as al retrocedarilor ilegale. Atunci cind opozitia politica il ataca, presedintele iese la rindul lui la atac. De arsenal nu prea duce lipsa, pentru ca si partidul condus de primul-ministru e binecunoscut pentru gestionarea a “x” afaceri necurate. Insa in ultimul timp, Traian Basescu isi duce atacurile de pe o pozitie de slabiciune. Nu mai are destule informatii sensibile la dispozitie, dupa cum nu mai are nici argumente foarte multe. Primul-ministru a fost mai rezervat in sensul publicitatii. Nu s-a fotografiat cu interlopi, nici n-a fost filmat in timpul vreunei tranzactii oneroase. Are, din cite stim, doar o culpa majora: e plagiator. Cereti-i, insa, publicului romanesc de rind sa puna o frauda academica in balanta cu niste legaturi de profit financiar major, si o sa vedeti catre cine se indreapta degetul acuzator. V-o spun cu sinceritate ca nici eu n-as face altfel, cu toate ca am o oarecare formatie universitara la baza. Furtul de idei il afecteaza numai pe autor si, eventual, pe doi-trei prozeliti. Furtul de fonduri de stat ii afecteaza pe mult mai multi.

Vina ca, azi, dreapta romaneasca e la pamint, ii revine aproape exclusiv presedintelui Traian Basescu. Natura omului e duplicitara, si duplicitara i-a fost si lucrarea. A ridicat, aproape din nimic, un partid. Dupa aceea si-a imaginat ca mai poate ridica unul pe ruinele celuilalt, motiv pentru care pe primul l-a farimitat iar pe cel de-al doilea l-a impinzit cu personaje perdante din unghi politic. A construit, in citiva ani, un sistem juridic functional. Nu ideal, dar functional. Dupa nu multa vreme a dat, tot de unul singur, gauri in respectivul sistem: a amenintat in stinga si-n dreapta de la tribuna prezidentiala, a dat verdicte si a condus rechizitorii. Tot in citiva ani a dat de inteles Europei ca am atins standardele necesare pentru parteneriatul eficient cu statele Uniunii. In acelasi timp a avut grija sa demoleze pina si aparenta standardelor respective. Cine, din Europa, si-ar fi putut dori sa investeasca intr-o tara in care salariile sint amputate, spitalele sint inchise, tineretul inteligent e invitat sa-si caute de munca in Vest iar scolilor li se atribuie promotii de timpiti?

Daca Traian Basescu alegea sa fie jucator in politica europeana si sa lase politica romaneasca pe mina guvernelor, nu numai ca dezastrul actualitatii sociale romanesti nu i s-ar fi putut atribui, dar e probabil ca destui lideri din afara l-ar fi cautat, astazi, pentru a-i cere sfatul. Dar omul a facut ce-a stiut el mai bine. A fost in situatia pescarului rus care a putut opta pentru a vedea Volga transformata in vodca. Odata ce-a reusit chestia asta, s-a lasat prada instinctului si-a mai cerut un pahar de vodca.

Care-a dat pe-afara.

June 24, 2014

Despre razboiul subteran dintre amnezie si memorie

Filed under: Idei personale — proletaru @ 8:12 am

Sinteti, fireste (daca nu cumva ati uitat-o!) familiari cu aventura printului din “Tinerete fara batrinete.” Cheia fericirii sale este a) o experienta perpetua a unei brese temporale b) evitarea accesului la mnemosyne, izvorul memoriei, care iti aduce aminte de trecutul tau, de cei dragi, de ceea ce ai lasat in urma. Odata ce memoria e activata, fericirea nu mai e posibila, iar intilnirea cu trecutul devine un fenomen dureros si fatal. Constiinta imbatrinirii, a dezordinii din lucruri, a lipsei de timp pentru repunerea lor in ordine, a nerealizarii unor idealuri ori a derapajului intr-o alta directie devin singurele corelative ale amintirii. Amnezia poate fi astfel inteleasa si ca o necesitate. Ai nevoie de ea pentru a tine deoparte dezolarea unor retrospective care te arata asa cum esti tu astazi, si anume obosit. Sau, in orice caz, ceva mai lipsit de chef si mai putin pregatit pentru cerintele viitorului.

Ca mod de lupta cu timpul, uitarea e, insa, periculoasa. E un medicament prost, care nu te salveaza de imaginea din oglinda. Uitarea nu poate functiona la toate nivelele constiintei, si nici nu poate fi perpetua. Pina si amneziile patologice permit, din cind in cind, cite-o aparitie fulguranta a imaginilor din trecut. Cu atit mai mult sta sub provocarea amintirilor cineva care se autosugestioneaza ca n-are nevoie de ele. Resurectia memoriei e, de obicei, dramatica, daca nu devastatoare.

Ma gindeam, mai devreme, ca timpul trece prost numai pentru oamenii mari. Pentru meschini trece bine: le indeparteaza efectul porcariilor marunte si-i elibereaza de sub spectrul acestora. In schimb oamenii mari ne expun privirii un chip pe care nu-l poti privi fara tristete. Sa-l luam, de pilda, pe Gabriel Liiceanu. Autorul “Jurnalului de la Paltinis” e, actualmente, un tip acru, servil si, judecind dupa articolele de pe site-ul contributors.ro, destul de insipid. Ceva mai departe, dar nu foarte departe, Mircea Cartarescu – autor al celor mai remarcabile romane onirice din literatura noastra si a celui mai versatil poem-fluviu scris vreodata in limba romana – e actualmente cineva caruia i se refuza conferinte la Biblioteca Univeritara din Bucuresti. Tot el e cel care se cramponeaza de un Nobel neprimit si care-i trage pe romani la raspundere pentru lipsa lor de receptivitate. Artisti precum Mircea Baniciu ori Nicu Alifantis nu mai au capacitatea de a umple o sala de concerte. Taragotistul Farcas e, din cite inteleg, un domn plin de umori care nu stie sa cinte decit la taragotul personal. Victor Rebengiuc, imbatrinit si trist, e un domn care se cearta cu taximetristi pentru bacsisul dat sau nedat, in timp ce Mircea Diaconu, un actor care i-a dat replica intr-o memorabila “Scrisoare pierduta” si care are la activ citeva zeci de personaje excelent interpretate, e acum un semi-politician lipsit de mesaj. Prezentul e, pentru toti oamenii mari si in comparatie cu trecutul lor, funest.

Exista doua dimensiuni ale fenomenului de uitare pe care le putem discerne aici. Primul este uitarea de sine. Atunci cind te numesti Liiceanu ori Cartarescu, n-ai nici motive sa te reinventezi intr-o alta forma, nici dreptul de a uita cine esti. A te angaja in cursa prezentului intr-un mod atit de diferit de personalitatea ta creatoare, a te expune constant la provocari din afara perimetrului artistic e o optiune pe care un om esential pentru societatea in care traieste n-o are. Poate ca viata ajunge, la un moment dat, sa bata cariera, dar nu e totuna sa i te opui, cu mijloacele care ti-au mai ramas, ori sa te predai fara lupta.

A doua dimensiune a fenomenului e amnezia sociala. Uitarea generala. Cind vorbim despre ea, vorbim despre modul nostru, al cetatenilor de rind, de-a ne raporta la oameni de felul celor pe care i-am enumerat mai sus. Un mod nefericit si, in egala masura, simptomatic pentru societatea noastra actuala. Faptul ca putem sa privim astazi catre oameni de anvergura si sa nu resimtim un fior atunci cind ii punem in discutie ca pe niste figuri cotidiene oarecare si nu ca pe niste titani, asa cum ar fi indreptatit s-o facem, e deplorabil. E o disfunctie care se leaga exclusiv de fenomenul uitarii, in masura in care uitarea e conditia istorica pe care romanii si-au ales-o de un timp incoace. Modul societatii romanesti de-a se adapta la momentul actual e o amnezie programatica, ce releva de abandonul trecutului si de incercarea de-a o lua de la capat. E o incercare scuzabila, insa mijloacele ei nu sint scuzabile. In cursul acestei restart iluzoriu, romanii fac uz de toate viciile de gindire si comportament posibile. Pentru ei, reinventarea Romaniei trebuie sa se faca nepastrind nimic din vechea Romanie. Ori ceea ce va iesi dintr-un atare demers nu poate fi, calitativ, cu nimic mai presus de creatia baronului Victor von Frankenstein, si anume un monstru hibrid, lipsit de personalitate si rost.

Intr-o emisiune TV din zilele trecute se arata cum vasul de lux al lui Ceausescu, “Steaua polara”, a ajuns material didactic pentru mai multe clase de elevi ale unui liceu din Galati. Se pare ca nici unul dintre acestia nu stia cui apartinuse vasul si caror scopuri servea. Unul dintre copiii intervievati a emis ipoteza ca era vorba de un lider comunist – dar de-aici si pina la a le cere liceenilor din 2014 sa explice ce anume este comunismul e prea mult. Nu stiu foarte bine cit si ce anume invata copiii astia la orele de istorie, si n-o sa ma obosesc sa investighez. Dar stiu exact unde se situeaza parintii lor in materie de intelegere istorica: la genunchiul broastei.

June 21, 2014

Tiganiada

Filed under: Idei personale — proletaru @ 8:31 am

Dincolo de evenimentele din tara, care fac o legatura categorica intre familia presedintelui roman si un clan de tigani interlopi din Slatina, constat ca exista o tot mai pronuntata aversiune europeana fata de tiganii proveniti din Romania. In timp ce Norvegia se decide finalmente sa sanctioneze legal cersetoria, fenomen cu care se pare ca tara asta nu se intilnise pina la vizita nomazilor romani, in Franta a avut loc un soi de act de razbunare generalizata impotriva tiganilor. Acestora li s-au distrus citeva locuri de rezidenta, iar un adolescent suspect de furt a fost batut mai mult sau mai putin sistematic, pina a ajuns la spital. Una peste alta, tiganimea romaneasca e pe buzele Europei civilizate intr-o nota de maxima adversitate, lucru care se adauga unei imagini de tara profund sifonate. Ca ne simtim, in acest context, diferiti de ei, ori ca nu ni-i revendicam are prea putina importanta. Tigania romaneasca e parte integranta a acestui neam.

Alecsandri scria la 1 august 1880 despre dezrobirea tiganilor de pe mosia sa (Mircesti) intimplata la 1839: “Toți, părăsindu-și bordeiele, plecară a doua zi cu tot avutul lor ca să meargă… Unde?… Nu o știau nici ei, dar se porniră ca să calce peste orizont și să afirme dreptul lor de oameni liberi… Laia se opri la cea întâi crâșmă, pentru ca să celebreze noua lor poziție socială, apoi se opri la a doua crâșmă, pentru ca să cinstească în sănătatea cuconașului, apoi se opri la a treia, pentru ca să boteze cu vin libertușca, apoi la a patra, pentru ca să guste dacă rachiul liber e mai bun decât celălalt etc. Şi astfel au dus-o întruna până ce, bându-și până și căciulile și apucându-se de furturi, au ajuns în închisorile de la Roman, de la Piatra și de la Bacău.[…] Peste șase luni, s-au întors cu toții la Mircești, goi, bolnavi, morți de foame, înghețați de ger, și au căzut în genunchi cu rugăminte ca să-i primesc iar robi ca în vremile cele bune, după cum spuneau ei…”

Prin robia indelungata, cu toate ca ea presupunea unele libertati, tiganilor li s-a rapit obiceiul nomadismului. Legati de glie, multi dintre ei au trebuit sa se adapteze unei altfel de vieti decit cea despre care auzisera din mosi stramosi si, de fapt, altfel decit le-o cerea mostenirea lor spirituala. De adaptat s-au adaptat, dar nu s-au putut adapta unei conditii care presupunea munca pentru cistigul existentei cotidiene. Este legendara aversiunea lor fata de munca disciplinata, programatica. Poti avea foarte bine un tigan lingurar, de pilda, care sa mestereasca metalul neintrerupt, zi dupa zi, in comunitatea sa. In momentul in care ai sa-l indemni la a face aceeasi munca intr-un cadru organizat si in conformitate cu un program prestabilit, ai sa constati cel putin doua lucruri. Odata ca randamentul nu mai e acelasi, si in al doilea rind ca singurul lucru pe care tiganul si-l doreste e sa iasa din program. Numai ideea de-a sti ca nu-si poate indeplini programul auto-alcatuit, si ca e necesar sa respecte un program oficial, venit din exterior, va scandaliza un tigan. Sa nu va indoiti ca munca facuta in timpul robiei era mai eficienta; exista destule marturii care depling calitatea muncii tiganilor robi. E foarte probabil ca si acest lucru sa fi contribuit, pe linga marinimia moldoveneasca, la prima dezrobire a tiganilor din partile romanesti.

Deci i-am inrobit, i-am pus la munca, ne-au nemultumit, drept pentru care i-am facut din nou liberi. Dezrobirea n-a insemnat, insa, o adevarata libertate pentru tigani. O spune si Alecsandri. Este de presupus ca daca la 1300 ar fi fost lasati in libertate si tinuti, pe cit posibil, in afara comunitatilor romanesti, tiganii ar fi plecat mai departe. Ar fi obisnuit, probabil, o intreaga Europa cu obiceiurile lor, si nu s-ar fi mentinut cu predilectie in sud-estul continentului. Dar lucrurile s-au intimplat altfel iar rezultatul lor, comunitatea rromanes din Romania de azi, e un hibrid nedorit si handicapat. Pe de o parte e imposibil sa insufli, cu ajutorul asa-ziselor “programe de integrare,” obisnuinta muncii intr-o comunitate care creste in spiritul gregar al inactivitatii. Pe de alta parte e imposibil sa convietuiesti cu o comunitate vreme de sute de ani si sa nu-ti revendici convietuirea asta ca pe o conditie comuna. Tiganii de azi sint ai nostri tot asa cum si noi, prin vecinatate si printr-un sistem care trebuie neaparat gindit intr-o forma care sa-i includa, le apartinem. E vorba de o reciprocitate care trebuie, dincolo de rusine, dincolo de revolta ori de furie, asumata. A repeta mereu comunitatii internationale ca tiganii nu sint romani e inutil. Inutil e si sa credem lucrul asta, pentru ca o astfel de convingere ne intirzie dintr-un proiect mai mare: acela de a invata, cot la cot cu tiganii, cum se poate deveni european in secolul 21.

Next Page »

Blog at WordPress.com.