Blogul proletarului de tranzitie

March 24, 2014

Despre stiinta comunicarii

Filed under: Idei personale — proletaru @ 7:02 am

Cind ma uit la televizor si vad tehnica presei romanesti – sau cel putin a unei importante parti a acesteia – de a relua o intrebare in zeci de chipuri in speranta ca cel intervievat va gresi raspunsul cu un procent suficient pentru a da loc subversiunilor, ma gindesc ca astia ar merita sa dea cineva cu ei de pamint. Simbolic vorbind, imi imaginez cum i-ar “distruge” fosta mea profesoara de Teorii ale Comuncarii din facultate, Mioara Deac. Care nu stiu ce mai face acum, dar careia ii multumesc si pe aceasta cale pentru a-mi fi infatisat un potential cu adevarat miraculos al limbajului. Acela de a nu transmite nimic, chiar in cazul abundentei frazelor folosite.

Nimeni din generatia mea n-a priceput niciodata despre ce anume discuta Mioara Deac. Am urmarit-o cu totii, am ascultat-o, i-am luat la disecat frazele si am contribuit fiecare, dupa stilul si inclinatiile fiecaruia, la o interpretare. Ne-am schimbat, rind pe rind, locurile din amfiteatru, in incercarea de a stabili daca nu cumva auzul ori distanta de vorbitor ne joaca feste, daca nu cumva exista o cheie foarte simpla care ar putea sa ne dezvaluie intelesul celor rostite de Mioara Deac. Ne-am dat cu parerea, ba am chiar tras si citeva concluzii in legatura cu notitele luate in timpul cursului, dar am sfirsit prin a ridica toti din umeri. Nici unul dintre noi n-a avut vreodata convingerea ca a patruns cum se cuvine in tainele retoricii acestei femei frumoase care probabil ca-si nenorocea discursiv toti pretendentii. Pot declara fara retineri ca n-am vazut niciodata atitia studenti iesind nauci dintr-o sala de clasa asa cum am vazut studentii anului trei de Filosofie din Babes-Bolyai iesind de la cursul Mioarei Deac.

Norocul a fost unul singur: ca Mioara Deac era o doamna pina la capat, si-n locul unui examen scris, supravegheat cu strictete, ne-a ingaduit sa prezentam pentru nota finala un referat. Colegii mei au dat buzna in biblioteca, in timp ce eu si cu citiva prieteni am dat buzna in primul birt din campus, pentru a nu lasa nesarbatorita cum se cuvine aceasta gentilete. Si n-am iesit, efectiv, din starea de euforie – nu neaparat bahica, dar cu adevarat detasare sufleteasca – decit atunci cind era prea tirziu ca sa mai producem o lucrare de calitate. Mai exact cu o seara inainte de predarea referatelor.

In fata intrebarii dramatice “ce ne facem?”, cind privirile s-au indreptat spre mine, ca spre cel mai ireversibil angajat pe drumul metafizicii, cel mai astenic si cel mai ochelarist dintre toti membrii grupului, am stiut ca n-aveam decit o solutie. Sa luam cel mai complex op care ne era la indemina si sa-i prelam ideile. “Plagiat?” s-au razvratit, furibund, constiintele celor prezenti. “Plagiat?”, a reverberat ecoul tuturor fantomelor caminului saispe. “Plagiat?” – au rasunat vaile. Nu domnule, nu plagiat. Nu plagiat, ci antrenarea in lupta a unicului discus perfect compatibil cu discursul Mioarei Deac. Nu plagiat, ci supravietuire. Nu plagiat, ci combinatorica.

Drept pentru care ne-am dus in camin si am luat la mina unicul volum care ar fi putut sluji cu succes operatiunii, si anume David Bohm, “Plenitudinea lumii si ordinea ei” – un autor destul de criptic in traducerea si mai cripticului H-R. Patapievici – si l-am impartit strategic. Citeva capitole ne reveneau fiecaruia dintre noi – ramaseseram trei insi, caci al patrulea fugise ingrozit de planul propus – pentru alcatuirea textului. Dupa care am elaborat strategia de lucru: primele fraze trebuiau sa fie logice, rationale, si sa ne apartina. Unul urma sa vorbeasca despre semantica lumii, altul despre cosmos si interpretarea lui, altul despre “subtextul universului” – toate, fireste, in lumina “stiintelor comunicarii.” Odata introducerea facuta, nu ne raminea decit sa permutam diverse fraze din textul lui Bohm inainte si inapoi, fara o ordine anume.

Cine nu e familiar cu Bohm, Derrida ori Levinas si are sentimentul ca Immanuel Kant, de pilda, e ininteligibil, are neaparata nevoie sa-i parcurga pe cei enuntati si o sa aiba, dupa aia, impresia ca idealismul critic e cel mai accesibil curent din istoria filosofiei. Am scris, in noaptea aceea, nu mai mult de doua ceasuri fiecare (tehnoredactarea era inca destul de departe de era noastra) iar la sfirsit ne-am contemplat opera. Nimic din ea nu parea sa aiba sens – dar hai sa fim seriosi!, ce fel de specialist in filosofia comunicarii ar putea respinge o lucrare pe un astfel de criteriu pueril? Nu e vorba, pina la urma, ca totul are sens? Daca renuntam la intentia lamuritoare inerenta conditiei umane, daca acceptam ca inaccesibilul exista, ce poa’ sa urmeze? Haosul? Anarhia? Neantul?

Spre norocul nostru, Mioara Deac s-a dovedit un crincen dusman al dezordinii universale. Ne-a dat nota zece si, mai incolo, pe coridoarele facultatii, ne-a si zimbit. E foarte probabil ca ne-a zimbit din politete, din obisnuinta, din inertie. Totusi, o parte din mine inca mai trage nadejde ca aceasta frumoasa Pythia, nimfa a discursului sibilinic, stia ca nimeni, niciodata, n-o sa-l mai puna in valoare pe David Bohm asa cum l-am pus noi.

Orice ati spune, in lumea asta exista plagiat si plagiat. Iar intre stiintele comunicarii exista si o stiinta – ah! – a comunicarii.

Advertisements

Leave a Comment »

No comments yet.

RSS feed for comments on this post.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Create a free website or blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: