Blogul proletarului de tranzitie

March 29, 2014

Cine e la locul potrivit?

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:16 pm

Una dintre tezele multora dintre fanii presedintelui Basescu e, de fapt reiterarea uneia dintre intrebarile acestuia, la fel de lipsita de bun simt ca atitea altele: ce-l recomanda pe cutare sa devina ministru, europarlamentar sau cine mai stie ce alta functie in stat? Intrebarea e lipsita de bun simt pentru ca 1.porneste de la cine porneste, adica tocmai de la un tip a carui pregatire si background nu sint tocmai lamuritoare pentru functia lui actuala, si 2.n-are temei. Am examinat saptaminile trecute situatia majoritatii politicienilor si am ajuns la concluzia ca pot exista politicieni buni si fara un background de exceptie, dupa cum exista o sumedenie de politicieni prosti care provin din spatiul ideilor si sint inconjurati de patalamale. Pina si Traian Basescu ar avea, potrivit respectivei concluzii, argumente pentru pastrarea functiei. Ceea ce-l descalifica e caracterul (sau, ma rog, lipsa acestuia) si imposibilitatea de-a gindi o singura strategie in interesul tarii intregi, si nu doar al propriei persoane. Pina la urma, am din ce in ce mai mult impresia ca un singur test, al egoismului, ar trebui aplicat tuturor politicienilor inainte de imbratisarea noilor functii. Cel care nu poate gindi (in limitele normalului, caci egoismul ne e specific tuturor) si pentru ceilalti intr-o maniera justa, nu e bun sa ocupe o functie politica.

Vad ca destui repeta, in momentul de fata, intrebarea asta in raport cu pretentia actorului Mircea Diaconu de a candida la alegerile europarlamentare in lipsa suportului de partid si, mai mult sau mai putin, a suportului legislativ. Ca atare, domnule, ce il recomanda pe Mircea Diaconu sa fie europarlamentar? Faptul ca e actor? Nu e destul. Faptul ca s-a implicat, in ultimii ani, in politica? Nu e suficient. Faptul c-a fost parlamentar roman? Nici aia nu e de-ajuns. Evident, adversarii si-au propus sa uite cu totul faptul ca printre fostii si actualii europarlamentari s-au numarat destui oameni cu probleme: suferinzii de delir in multiple forme, unele avansate (Vadim, Preda, Stolojan, Tokes), cel putin doi puscariasi (Becali si Ridzi), cel putin un spertar dovedit (Severin), o erotomana (Corina Cretu, cf.Wikileaks) si o analfabeta (E.Basescu). Daca, pe linga astea, enumeram faptul ca o treime au ajuns pe liste potrivit unor grade de rudenie si ca mai bine de jumatate nu sint in posesia nici unei limbi straine (exceptind maghiara), si e de-ajuns sa ne facem o imagine despre temeiul inexistent al intrebarii “ce il recomanda pe cutare pentru cutare functie.”

Nu spun ca Diaconu e potrivit sau nu pentru pozitia de europarlamentar, ci ca astazi se face abuz de o idee – asa zisa calitate profesionala – in argumentarea daca cutare e sau nu e la locul potrivit. Acest abuz e, pina la urma, un indicator foarte bun pentru marja de bun simt a populatiei romanesti. Pentru ca, daca e sa fim drepti, jumatate dintre cei care se intreaba cum stau politicienii cu calificarea profesionala sint, la rindul lor, insuficient calificati. E plina Romania de jurnalisti care nu stiu sa scrie, de functionari care nu-si cunosc functia, de oameni care au in fisa postului cerinte pe care nu le indeplinesc si nu le-au indeplinit niciodata. Asta e marea massa care-si pune intrebari si care se revolta peste tot, de la coltul strazii si pina la raspintiile Internet-ului. Situatia e foarte bine sintetizata inca de acum o suta de ani. Penciulescu, un personaj al lui Camil Petrescu, e silit de autor sa recunoasca, in “Jocul ielelor” ca cei care pretind ca politicienii sint escroci, sint si ei escroci la rindul lor: “Escrocii suntem noi, care sîntem siliți să trăim de azi pe mâine. Escroc ești dumneata, care iei leafă pentru o meserie pe care nu o cunoști… Escroc sunt eu, care în fiecare an iau banii de la minister ca să scriu o carte pe care toată lumea știe că n-am s-o scriu niciodată.”

Am fost ieri la un concert al lui Clint Black, un solist country de mare talent, dupa parerea mea. In pauzele dintre cintece, omul a rememorat unele detalii anecdotice din viata lui. Fusese, in tinerete, pescar, constructor, lucrator intr-o uzina care producea momeala pentru pesti. E interesant ca nimeni din public nu s-a gindit sa-l intrebe ce anume il recomandase ca sa devina muzician.

Lucrul s-ar putea corecta, daca i-am invita incoace pe citiva dintre prea-multii analisti politici ai Romaniei de azi.

March 24, 2014

Despre stiinta comunicarii

Filed under: Idei personale — proletaru @ 7:02 am

Cind ma uit la televizor si vad tehnica presei romanesti – sau cel putin a unei importante parti a acesteia – de a relua o intrebare in zeci de chipuri in speranta ca cel intervievat va gresi raspunsul cu un procent suficient pentru a da loc subversiunilor, ma gindesc ca astia ar merita sa dea cineva cu ei de pamint. Simbolic vorbind, imi imaginez cum i-ar “distruge” fosta mea profesoara de Teorii ale Comuncarii din facultate, Mioara Deac. Care nu stiu ce mai face acum, dar careia ii multumesc si pe aceasta cale pentru a-mi fi infatisat un potential cu adevarat miraculos al limbajului. Acela de a nu transmite nimic, chiar in cazul abundentei frazelor folosite.

Nimeni din generatia mea n-a priceput niciodata despre ce anume discuta Mioara Deac. Am urmarit-o cu totii, am ascultat-o, i-am luat la disecat frazele si am contribuit fiecare, dupa stilul si inclinatiile fiecaruia, la o interpretare. Ne-am schimbat, rind pe rind, locurile din amfiteatru, in incercarea de a stabili daca nu cumva auzul ori distanta de vorbitor ne joaca feste, daca nu cumva exista o cheie foarte simpla care ar putea sa ne dezvaluie intelesul celor rostite de Mioara Deac. Ne-am dat cu parerea, ba am chiar tras si citeva concluzii in legatura cu notitele luate in timpul cursului, dar am sfirsit prin a ridica toti din umeri. Nici unul dintre noi n-a avut vreodata convingerea ca a patruns cum se cuvine in tainele retoricii acestei femei frumoase care probabil ca-si nenorocea discursiv toti pretendentii. Pot declara fara retineri ca n-am vazut niciodata atitia studenti iesind nauci dintr-o sala de clasa asa cum am vazut studentii anului trei de Filosofie din Babes-Bolyai iesind de la cursul Mioarei Deac.

Norocul a fost unul singur: ca Mioara Deac era o doamna pina la capat, si-n locul unui examen scris, supravegheat cu strictete, ne-a ingaduit sa prezentam pentru nota finala un referat. Colegii mei au dat buzna in biblioteca, in timp ce eu si cu citiva prieteni am dat buzna in primul birt din campus, pentru a nu lasa nesarbatorita cum se cuvine aceasta gentilete. Si n-am iesit, efectiv, din starea de euforie – nu neaparat bahica, dar cu adevarat detasare sufleteasca – decit atunci cind era prea tirziu ca sa mai producem o lucrare de calitate. Mai exact cu o seara inainte de predarea referatelor.

In fata intrebarii dramatice “ce ne facem?”, cind privirile s-au indreptat spre mine, ca spre cel mai ireversibil angajat pe drumul metafizicii, cel mai astenic si cel mai ochelarist dintre toti membrii grupului, am stiut ca n-aveam decit o solutie. Sa luam cel mai complex op care ne era la indemina si sa-i prelam ideile. “Plagiat?” s-au razvratit, furibund, constiintele celor prezenti. “Plagiat?”, a reverberat ecoul tuturor fantomelor caminului saispe. “Plagiat?” – au rasunat vaile. Nu domnule, nu plagiat. Nu plagiat, ci antrenarea in lupta a unicului discus perfect compatibil cu discursul Mioarei Deac. Nu plagiat, ci supravietuire. Nu plagiat, ci combinatorica.

Drept pentru care ne-am dus in camin si am luat la mina unicul volum care ar fi putut sluji cu succes operatiunii, si anume David Bohm, “Plenitudinea lumii si ordinea ei” – un autor destul de criptic in traducerea si mai cripticului H-R. Patapievici – si l-am impartit strategic. Citeva capitole ne reveneau fiecaruia dintre noi – ramaseseram trei insi, caci al patrulea fugise ingrozit de planul propus – pentru alcatuirea textului. Dupa care am elaborat strategia de lucru: primele fraze trebuiau sa fie logice, rationale, si sa ne apartina. Unul urma sa vorbeasca despre semantica lumii, altul despre cosmos si interpretarea lui, altul despre “subtextul universului” – toate, fireste, in lumina “stiintelor comunicarii.” Odata introducerea facuta, nu ne raminea decit sa permutam diverse fraze din textul lui Bohm inainte si inapoi, fara o ordine anume.

Cine nu e familiar cu Bohm, Derrida ori Levinas si are sentimentul ca Immanuel Kant, de pilda, e ininteligibil, are neaparata nevoie sa-i parcurga pe cei enuntati si o sa aiba, dupa aia, impresia ca idealismul critic e cel mai accesibil curent din istoria filosofiei. Am scris, in noaptea aceea, nu mai mult de doua ceasuri fiecare (tehnoredactarea era inca destul de departe de era noastra) iar la sfirsit ne-am contemplat opera. Nimic din ea nu parea sa aiba sens – dar hai sa fim seriosi!, ce fel de specialist in filosofia comunicarii ar putea respinge o lucrare pe un astfel de criteriu pueril? Nu e vorba, pina la urma, ca totul are sens? Daca renuntam la intentia lamuritoare inerenta conditiei umane, daca acceptam ca inaccesibilul exista, ce poa’ sa urmeze? Haosul? Anarhia? Neantul?

Spre norocul nostru, Mioara Deac s-a dovedit un crincen dusman al dezordinii universale. Ne-a dat nota zece si, mai incolo, pe coridoarele facultatii, ne-a si zimbit. E foarte probabil ca ne-a zimbit din politete, din obisnuinta, din inertie. Totusi, o parte din mine inca mai trage nadejde ca aceasta frumoasa Pythia, nimfa a discursului sibilinic, stia ca nimeni, niciodata, n-o sa-l mai puna in valoare pe David Bohm asa cum l-am pus noi.

Orice ati spune, in lumea asta exista plagiat si plagiat. Iar intre stiintele comunicarii exista si o stiinta – ah! – a comunicarii.

March 21, 2014

Separatistii

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:48 am

Viata releva de numere. Exista o data a nasterii, una a mortii, un “numar norocos”, unul ghinionist, o suma de persoane importante in viata cuiva, o suma (mereu crescinda) de dusmani, o suma de cistiguri sau de pierderi economice pe care cineva si-o asuma. In fiecare zi, in mintea cuiva, se petrec fractii, adunari sau scaderi. In fiecare zi exista masuratori de distante si de timp. Timpul, mai ales, genereaza exercitii complexe cu numerele – adica dintre cele mai complexe cu care se poate confrunta omul cotidian. Intreaga existenta mundana e un balans constant intre aproximari si date exacte.

De la sine inteles devine ca nici politica, nici geografia, nu se judeca altminteri decit tot prin intermediul numerelor. Cinstit ori ba, un partid e puternic in functie de numarul alegatorilor pe care poate conta. O regiune e apreciata drept bogata ori saraca in raport cu venitul pe care-l genereaza si cu investitiile pe care le atrage. O regiune e, de asemenea, mai mult decit intinderea si granitele sale. Este o asociere de oameni, o populatie. Care se judeca, de la caz la caz, potrivit originii etnice, originii sociale ori venitului.

In genere, numarul care clasifica o populatie in functie de origine etnica e decisiv numai atunci cind vine vorba de organizarea administrativa. Ca atare, oamenii prefera de-a lungul vietii impartirile si subimpartirile pe categorii secunde: sociale, economice, de virsta si de preferinte. Dar odata si odata, cind se iveste cite-un tumult politic intr-o regiune anume, oamenii isi amintesc si de apartenenta lor etnica, si atunci o alta organizare aritmetica ia nastere. Structura se schimba. Veniturile, pregatirea cuiva, convingerile cuiva ocupa un loc secund, iar ceea ce trece pe primul loc este majoritatea care se alcatuieste pe criterii de etnie. Oameni de meserii si preocupari diferite iau loc unul linga altul in aceeasi multime pentru a-si pretinde drepturile si a-si scanda nemultumirile.

Una din politicile cheie ale Uniunii Europene e sa minimalizeze recursul la asocierea etnica prin exacerbarea celorlalte structuri care pot fi imbratisate de populatie: asocierea in functie de preferintele in materie de creatie artistica, design, carti, inventii, etc. In felul asta, isi imagineaza politicienii Uniunii, se vor limita manifestarile axate pe autohtonism si se vor extinde cele care frizeaza universalitatea conditiei umane. Am vazut lucrul functionind in vestul si in nordul european, unde lumea o rupe si in engleza, si in germana, si in franceza, si intr-un pic de daneza si unde asocierile culturale sint dintre cele mai pestrite. In sudul si in estul Europei lucrul are o functionalitate limitata. La orice aluzie privind apartenenta etnica, cineva e gata sa sara-n sus si sa porneasca o incaierare. Altcineva e gata mereu sa-i vina in ajutor si, pina sa intelegi bine ce se intimpla, te trezesti in mijlocul unui razboi civil.

Faptul ca astazi, in Transilvania, nu marsaluiesc prin piete decit o mie-doua de secui razvratiti, dublati de tot atitia politicieni maghiari pusi pe atitat focul discordiei, ca nu exista decit o echipa-doua de sportivi cu intelegere limitata a lumii si ca niste copii romani care si-au ingaduit sa poarte bentita tricolora la o sarbatoare maghiara n-au fost efectiv ucisi in incercarea respectiva, as spune ca e incurajator. Nu e bun, fireste ca nu e, dar e incurajator. Numarul primejdiilor e minim. La fel e si numarul revoltatilor si al posibilitatilor de deviere dramatica a situatiei. Asta inseamna, dupa parerea mea, ca Transilvania e totusi predominant populata de oameni seriosi care ar putea, la o adica, sa le dea o sansa politicilor astora europene ce incurajeaza asocierile pasnice. Nu e Kosovo, nu e Macedonia, nu e Tara Bascilor si nici Corsica. Si nu e nici Crimeea separatista. Trabsilvania e o regiune in care tensiunile nu-si prea ies din matca in mod plenar si care oamenii se pot accepta unii pe ceilalti.

Nu stiu daca ne dam bine seama acuma, dar asta e chiar singurul lucru pe care-l putem opune separatismului: acceptarea conexistentei. Integrarea e o absurditate, e ceva ce nu s-ar putea face, in cazul nostru, fara auspiciile brutalitatii. Nu poti sa-i integrezi pe cei care nu se vor integrati. La fel, nici autonomia n-ar fi posibila fara izolare. Izolare sub toate formele si in toate dimensiunile. Uneori cel mai bine e sa lasi deoparte planurile de a trai in cutare si cutare fel, si pur si simplu sa traiesti.

Numarul celor care vor sa traiasca ar trebui sa fie, indiferent de statistici si sondaje, decisiv.

Next Page »

Create a free website or blog at WordPress.com.