Blogul proletarului de tranzitie

February 24, 2014

Kant

Filed under: Idei personale — proletaru @ 7:21 am

Immanuel Kant n-a iesit niciodata din orasul Konigsberg. Se presupune ca nici din casa nu iesea foarte des, ca atare filosofia l-a inregistrat mereu ca pe teoreticianul pur, teoreticianul prin definitie, care si-a mentinut un orizont practic redus, extinzindu-si-l la maximum pe cel teoretic. In anii in care preda la Universitatea din Konigsberg, si-a schimbat locuinta de citeva ori, cautind de fiecare data ca amplasamentul acesteia sa fie pe o strada linistita. Intr-un atare mediu s-au nascut “Critica ratiunii pure”, “Critica facultatii de judecare”, “Prolegomenele.” Aici s-a nascut, fireste, si ideea imperativului moral asupra caruia am sa zabobvesc putin.

Kant credea ca exista un simt al moralitatii innascut in individ. Exista, cu alte cuvinte, tendinta individuala de a face bine, tendinta care se pierde insa intr-un lant de explicatii si principii subiective. Pentru ca acest simt moral sa se poata organiza in conformitate cu motivatia pentru care el exista in noi, filosoful a avansat un asa-zis imperativ categoric, care e de fapt o porunca menita sa reglementeze comportamentul individului in societate: trateaza-l pe om ca scop in sine si niciodata ca mijloc. Abandoneaza, cu alte cuvinte, un interes meschin, personal, in favoarea interesului intregii comunitati. Toate lucrurile astea suna foarte bine si putem cu usurinta vedea unde Immanuel Kant are dreptate. Exista, indiscutabil, necesitatea unei porunci morale care sa ne guverneze relatiile sociale. Cred, insa, ca tocmai lipsa de experienta mundana a filosofului din Konigsberg l-a costat atunci cind a venit vorba de inchegarea sistemului sau. Pentru ca in lipsa contactului cu toate fetele lumii, teoria sa morala cade in platitudine.

Sincer, nu cred ca e posibil pentru cineva nici sa sustina si cu atit mai putin sa demonstreze ca exista un simt innascut al moralei. Exista, sigur, o ratiune care surclaseaza instinctul. Exista o ratiune care trage semnalele de alarma inainte ca omul sa treaca la cutare si cutare fapta. Nu exista insa un simt al binelui pentru ca nu exista nici un concept al binelui absolut de la care sa pornim. Nu putem porni decit de la ceea ce ni se ofera nemijlocit: dragoste, opresiune, tandreturi ori amenintari la care ajungem sa reactionam, in timp. Reactia noastra va fi mai mult sau mai putin disproportionata fata de intensitatea acestor stimuli. Lumea imaginata de Kant e una aproape perfecta, in care nu mai depinde decit de individ sa-i rotunjeasca perfectiunea. Lumea reala e una a detaliilor in care perfectiunea e foarte departe si in care judecata individuala nu e deloc abstracta, ci manipuleaza obiecte ale unei fruste realitati. Sa va dau un exemplu la care ma gindeam mai deunazi, urmarind la televiziune un show unde citiva politicieni se dezlantuiau furibund unul impotriva celuilalt, moment in care am ajuns sa ma intreb “pina la urma cum s-a ajuns, domnule, aici?”

Sa pornim de la ipoteza ca fiecare individ are o morala innascuta si ajunge, depasindu-si pornirile subiective, in timp, sa se conduca dupa imperativul moral. El traieste cautind mereu sa aduca in prim plan actiunile care fac bine societatii. Astfel se ajunge la democratie, care e cea mai avansata forma de organizare politica a societatii. Ei, in momentul in care trebuie decis cine va deveni liderul acestei organizatii, vom presupune ca trebuie ales unul din “x” pretendenti. Dar cum sa distingi persoana cea mai meritorie in a te reprezenta atunci cind toti sint virtuosi, rafinati, morali? Exista a) premisa in care pornesti de la considerentul ca toti aia sint morali, dar il preferi pe cutare pentru un criteriu subiectiv, ceea ce automat te baga in contradictie cu imperativul moral b) premisa in care presupui ca nu toti sint morali, moment in care, pentru a te decide “cu cine votezi” le rascolesti trecutul (ceea ce iarasi e o meschinarie, contrazicind astfel imperativul categoric) c) Premisa in care refuzi sa favorizezi pe cineva, refutind astfel alcatuirea democratica a societatii. Din capul locului, orice angajare faci duce la discordie. La dezordine.

De-aici incolo, totul devine posibil, pentru ca daca te-ai impiedicat intr-o decizie atit de putin semnificativa in raport cu altele (pe cine alegi sa conduca o societate deja cinstita si echilibrata pentru o perioada de timp), e de presupus ca iti va fi imposibil sa iei decizii mai grave fara mari tulburari sufletesti si fara mari dileme morale. Cum sa-i respecti pe toti la fel daca, printr-o imprejurare sau alta, s-a dovedit ca faci parte numai din tagma unora? Cum sa te inchini zeului care trebuie, cum sa te casatoresti cu persoana potrivita, ce job sa-ti alegi, la ce scoala sa iti dai copilul, ce drum sa iei la o rascruce? Faptul ca azi, in lumea asta asa cum e, putem lua toate aceste decizii e pentru ca stim dinainte ca aplicabilitatea lor e redusa si e temporara. Stim ca e posibil sa nu ne fi ales partenerul perfect, locuinta ideala ori liderul cel mai virtuos. Stim ca e posibil ca totul sa se schimbe. Nu vrem asta, dar stim ca e posibil. Stim, cu alte cuvinte, ca se prea poate sa incalcam imperativul categoric de sute de ori de-acum inainte, dar traim resemnati la gindul asta. Ori groaza cea mai mare a lui Immanuel Kant era tocmai resemnarea asta a oamenilor in fata judecatilor pripite si a deciziilor de moralitate indoielnica. Groaza lui era insistenta omului de-a trai ca om. Insistenta de a experimenta, in locul insusirilor divine, numai ceea ce e, in limbaj nietzscheean, “omenesc, prea omenesc.”

Daca stau si ma gindesc bine, e posibil ca Immanuel Kant sa fi dus realmente o viata in lumina cerintelor sale. A trait in imprejurarile cuvenite, a dispus de bani suficienti, a avut vointa necesara. A avut tot ce-i trebuia ca sa se rupa de lume. Odata intr-un asemenea mediu, e limpede ca pur si simplu poti profesa moralitatea si iti poti invinge conditia. Poti credita umanitatea cu virtuti pe care nu le are. Intr-un asemenea mediu poti chiar sa-ti iubesti semenii.

Noi, astilalti, nu ne permitem luxul asta.

Advertisements

Leave a Comment »

No comments yet.

RSS feed for comments on this post.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Create a free website or blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: