Blogul proletarului de tranzitie

February 28, 2014

Lupul singuratic (si sur)

Filed under: Idei personale — proletaru @ 7:57 am

In politica se intimpla rareori sa existe lupi singuratici. De-a lungul timpului am vazut citiva si, invariabil, cazurile au fost hilare. Din nefericire. Liderii mici si partidele mici, aflate in formare ori gata formate dar incapabile sa-si atraga adepti, au stirnit mereu un soi de compasiune a populatiei. Compasiunea asta n-a fost insa niciodata susceptibila sa se transforme in voturi. Cu alte cuvinte, le intelegem durerea, dar nu ne putem solidariza cu ei. E riscant si, probabil, putin rusinos.

Faptul ca in politica, unde ideea centrala e asociatia, partidul, numarul, exista oameni care, in urma unor dizidente ori neintelegeri cu grupul se decid sa-si alcatuiasca un drum propriu e, dupa parerea mea, un caz de constiinta. Cu tot rezultatul care, adesea, nu e unul ideal. Atunci cind grupul intra in contradictie cu ideile proprii ale unui membru sau mai multora, respectivul poate lua fie masura dizidentei pe fata – ceea ce inseamna ruperea de partid, – fie cea a dizidentei subterane, care e un paleativ bun numai pentru mintea celui in cauza. In realitate, raminind mai departe, doar de dragul puterii si al functiilor viitoare, intr-un grup politic care nu te intelege si asculta, e un compromis major. Ai ajuns, deja, prin concesiile servile, sub nivelul celor care practica servilismul din vocatie. Ei nu isi pun probleme existentiale ca atare n-au nevoie sa-si insuseasca un comportament duplicitar. Cele mai mari probleme le ai tu, care ai constiinta, dar stai prost cu curajul.

Din cite observ, Calin Popescu Tariceanu, fost sef al partidului liberal, a facut, alaltaieri, gestul neasteptat al demisiei, ca atare si-a asumat dizidenta pe fata. Nu stiu daca si-a facut sau nu vreun calcul politic; daca da, e destul de probabil ca nu i-a iesit. Nimeni nu s-a solidarizat cu el, iar problema unei fracturi in partid e, deocamdata, in afara oricarei discutii. Sustinatorii din teritoriu i-au fost si ei anihilati, printr-o decizie subtila a sefului curent al partidului care le-a dat mina libera la intelegeri politice. Nu mai au, ca atare, motiv sa paraseasca partidul invocind intoleranta conducerii. Se pare ca nici parlamentarii pe care social-democratii mizau ca Tariceanu sa-i traga dupa sine nu dau semne ca ar face o astfel de optiune, drept pentru care omul e lipsit, in demersul sau, si de sprijinul Guvernului. Esec profesional pe linie, combinat cu un mare esec de imagine, pentru ca presa, mai ales cea afiliata pseudo-dreptei romanesti, i-a radiografiat gestul cu cea mai mare deriziune. Sint pline toate oficioasele prezidentiale de tot soiul de comentarii stupide si de giumbuslucuri verbale la adresa gestului. Oameni de tot soiul, politicieni, jurnalisti si cititori, privesc si se amuza copios la gestul de kamikaze al lui Tariceanu.

Ei, daca rid, vorba lui Camil Petrescu, atunci rid ca niste prosti. Mie, unul, C.P.T mi se pare primul politician care accede la independenta politica fara sa fie penibil. Chiar in tara asta, unde cei nesustinuti de partidele mari sint priviti cu mila, imi face impresia ca Tariceanu ar mai avea ceva de spus, cu posibilitati reale ca discursul lui sa conteze. Cine stie, poate o fi venit si in Romania, dupa douazeci si patru de ani de adeziune la masa paguboasa a cite unui partid, vremea solidarizarii cu lupii singuratici. In curind liberalii, care au actualmente la dispozitie circa 30, poate 35 la suta din electorat, vor avea nevoie de aliante. N-au sa le faca cu social-democratii, de care tocmai s-au despartit acum pe ritm de vorbe grele, si e de presupus c-au sa le faca cu dreapta prezidentiala, moment in care vor mai cistiga cincisprezece la suta cu pretul probabil al renuntarii la acelasi procentaj din sustinatorii anteriori. N-au sa treaca, cu alte cuvinte, de pragul de acum. Insa nemultumitii liberalilor, impreuna cu toti aceia satui de demagogia politicianista in genere, s-ar putea sa-si aminteasca atunci gestul de kamikaze al lui Calin Popescu Tariceanu si sa-i ofere omului suficient armament electoral ca sa poata determina cu succes sansele candidatilor care intra in turul doi. Sansa lui, daca exista una, apartine viitorului apropiat.

Pina la viitorul apropiat, deocamdata se ride. E ca in “Full metal jacket” unde, intr-adevar, iti vine sa rizi pina incepe sa curga singele. Dupa care nu mai esti capabil sa-ti amintesti de ce-ai ris. Aia inseamna, my friends, un film reusit.

February 24, 2014

Kant

Filed under: Idei personale — proletaru @ 7:21 am

Immanuel Kant n-a iesit niciodata din orasul Konigsberg. Se presupune ca nici din casa nu iesea foarte des, ca atare filosofia l-a inregistrat mereu ca pe teoreticianul pur, teoreticianul prin definitie, care si-a mentinut un orizont practic redus, extinzindu-si-l la maximum pe cel teoretic. In anii in care preda la Universitatea din Konigsberg, si-a schimbat locuinta de citeva ori, cautind de fiecare data ca amplasamentul acesteia sa fie pe o strada linistita. Intr-un atare mediu s-au nascut “Critica ratiunii pure”, “Critica facultatii de judecare”, “Prolegomenele.” Aici s-a nascut, fireste, si ideea imperativului moral asupra caruia am sa zabobvesc putin.

Kant credea ca exista un simt al moralitatii innascut in individ. Exista, cu alte cuvinte, tendinta individuala de a face bine, tendinta care se pierde insa intr-un lant de explicatii si principii subiective. Pentru ca acest simt moral sa se poata organiza in conformitate cu motivatia pentru care el exista in noi, filosoful a avansat un asa-zis imperativ categoric, care e de fapt o porunca menita sa reglementeze comportamentul individului in societate: trateaza-l pe om ca scop in sine si niciodata ca mijloc. Abandoneaza, cu alte cuvinte, un interes meschin, personal, in favoarea interesului intregii comunitati. Toate lucrurile astea suna foarte bine si putem cu usurinta vedea unde Immanuel Kant are dreptate. Exista, indiscutabil, necesitatea unei porunci morale care sa ne guverneze relatiile sociale. Cred, insa, ca tocmai lipsa de experienta mundana a filosofului din Konigsberg l-a costat atunci cind a venit vorba de inchegarea sistemului sau. Pentru ca in lipsa contactului cu toate fetele lumii, teoria sa morala cade in platitudine.

Sincer, nu cred ca e posibil pentru cineva nici sa sustina si cu atit mai putin sa demonstreze ca exista un simt innascut al moralei. Exista, sigur, o ratiune care surclaseaza instinctul. Exista o ratiune care trage semnalele de alarma inainte ca omul sa treaca la cutare si cutare fapta. Nu exista insa un simt al binelui pentru ca nu exista nici un concept al binelui absolut de la care sa pornim. Nu putem porni decit de la ceea ce ni se ofera nemijlocit: dragoste, opresiune, tandreturi ori amenintari la care ajungem sa reactionam, in timp. Reactia noastra va fi mai mult sau mai putin disproportionata fata de intensitatea acestor stimuli. Lumea imaginata de Kant e una aproape perfecta, in care nu mai depinde decit de individ sa-i rotunjeasca perfectiunea. Lumea reala e una a detaliilor in care perfectiunea e foarte departe si in care judecata individuala nu e deloc abstracta, ci manipuleaza obiecte ale unei fruste realitati. Sa va dau un exemplu la care ma gindeam mai deunazi, urmarind la televiziune un show unde citiva politicieni se dezlantuiau furibund unul impotriva celuilalt, moment in care am ajuns sa ma intreb “pina la urma cum s-a ajuns, domnule, aici?”

Sa pornim de la ipoteza ca fiecare individ are o morala innascuta si ajunge, depasindu-si pornirile subiective, in timp, sa se conduca dupa imperativul moral. El traieste cautind mereu sa aduca in prim plan actiunile care fac bine societatii. Astfel se ajunge la democratie, care e cea mai avansata forma de organizare politica a societatii. Ei, in momentul in care trebuie decis cine va deveni liderul acestei organizatii, vom presupune ca trebuie ales unul din “x” pretendenti. Dar cum sa distingi persoana cea mai meritorie in a te reprezenta atunci cind toti sint virtuosi, rafinati, morali? Exista a) premisa in care pornesti de la considerentul ca toti aia sint morali, dar il preferi pe cutare pentru un criteriu subiectiv, ceea ce automat te baga in contradictie cu imperativul moral b) premisa in care presupui ca nu toti sint morali, moment in care, pentru a te decide “cu cine votezi” le rascolesti trecutul (ceea ce iarasi e o meschinarie, contrazicind astfel imperativul categoric) c) Premisa in care refuzi sa favorizezi pe cineva, refutind astfel alcatuirea democratica a societatii. Din capul locului, orice angajare faci duce la discordie. La dezordine.

De-aici incolo, totul devine posibil, pentru ca daca te-ai impiedicat intr-o decizie atit de putin semnificativa in raport cu altele (pe cine alegi sa conduca o societate deja cinstita si echilibrata pentru o perioada de timp), e de presupus ca iti va fi imposibil sa iei decizii mai grave fara mari tulburari sufletesti si fara mari dileme morale. Cum sa-i respecti pe toti la fel daca, printr-o imprejurare sau alta, s-a dovedit ca faci parte numai din tagma unora? Cum sa te inchini zeului care trebuie, cum sa te casatoresti cu persoana potrivita, ce job sa-ti alegi, la ce scoala sa iti dai copilul, ce drum sa iei la o rascruce? Faptul ca azi, in lumea asta asa cum e, putem lua toate aceste decizii e pentru ca stim dinainte ca aplicabilitatea lor e redusa si e temporara. Stim ca e posibil sa nu ne fi ales partenerul perfect, locuinta ideala ori liderul cel mai virtuos. Stim ca e posibil ca totul sa se schimbe. Nu vrem asta, dar stim ca e posibil. Stim, cu alte cuvinte, ca se prea poate sa incalcam imperativul categoric de sute de ori de-acum inainte, dar traim resemnati la gindul asta. Ori groaza cea mai mare a lui Immanuel Kant era tocmai resemnarea asta a oamenilor in fata judecatilor pripite si a deciziilor de moralitate indoielnica. Groaza lui era insistenta omului de-a trai ca om. Insistenta de a experimenta, in locul insusirilor divine, numai ceea ce e, in limbaj nietzscheean, “omenesc, prea omenesc.”

Daca stau si ma gindesc bine, e posibil ca Immanuel Kant sa fi dus realmente o viata in lumina cerintelor sale. A trait in imprejurarile cuvenite, a dispus de bani suficienti, a avut vointa necesara. A avut tot ce-i trebuia ca sa se rupa de lume. Odata intr-un asemenea mediu, e limpede ca pur si simplu poti profesa moralitatea si iti poti invinge conditia. Poti credita umanitatea cu virtuti pe care nu le are. Intr-un asemenea mediu poti chiar sa-ti iubesti semenii.

Noi, astilalti, nu ne permitem luxul asta.

February 21, 2014

Despre curatenie in general

Filed under: Idei personale — proletaru @ 8:06 am

Fac pariu ca vi s-a intimplat si dumneavoastra sa – atentie, am sa fiu scabros acuma! – va stergeti posteriorul dupa o tura de organice dejectii, si fie din neindeminare, fie in virtutea entuziasmului, fie din pricina calitatii indoielnice a hirtiei igienice din comert, sa va patati pe mina. Regret, fireste, si ca trebuie sa incep cu o atare imagine, si ca trebuie sa ma mentin in contextul ei. Insa descrierea are sens. Sensul moral al acestei situatii este unul singur: atunci cind te implici intr-un demers de curatire a dejectiilor, e inevitabil sa te murdaresti. Oricit ai fi de atent, oricit de grijuliu sa nu ti se intimple, te trezesti spurcat si alergind de zor catre chiuveta si sapun pentru a sterge cit mai repede amintirea neplacutului eveniment.

Vedeti dumneavoastra, la fel se intimpla si in politica. Pina la un punct. Initial, fiecare asociatie de interese politice – asta ca sa nu-i spun de-a dreptul partid – are, pe linga niste dorinte inerente de inavutire, si dorinta sincera de a face putina ordine. Putina curatenie. De a-si lega numele de o reforma, doua, care sa limpezeasca lucruri altminteri lasate de izbeliste ori chiar intinate cu buna stiinta de guvernarea anterioara. Evident ca in cursul acestei activitati de a face curatenie, luind contact inevitabil cu murdaria care trebuie stearsa, politicienii curati au sa se murdareasca si ei insisi. Aici e, insa, punctul in care oamenii de stat se despart de practicile cotidiene ale plebei. Sigur ca, odata murdariti, normal ar fi ca si ei sa faca ceea ce facem cu totii in intimitatea odaii de toaleta: sa se repeada la chiuveta si la sapun. Numai ca politicienii, spre diferenta de omul de rind care tocmai a luat contact cu o substanta rau mirositoare, nu cred in virtutile binefacatoare ale apei si sapunului. Apa si sapunul, in politica, inseamna dezicerea de practicile curente ale partidului, dezavuarea lor publica. Nu, metoda pe care politicienii o prefera pentru alungarea starii de mizerie nu e spalarea, ci uscarea.

Senzatia asta ca exista oameni care se simt bine, odata acoperiti de zoaie, sa se expuna la caldura soarelui in loc sa caute jetul prielnic al dusului, mi-a fost redata si de un recent spectacol din politica romaneasca. Doi fosti aliati in cadrul unei gogorite de cartel electoral care-a stat in picioare un an si ceva, Uniunea Social-Liberala, se despart cu scandal. Important nu e de ce se despart, pentru ca pina la urma poate fi orice, ci mesajul pe care il transmit. Mai exact unul dintre ei, pentru ca celalat a ramas la mesajul dinainte (evident, cineva trebuia sa pastreze mesajul dinainte). Actualmente, presedintele Partidului National Liberal, Crin Antonescu iese cu emfaza la interval si pronunta raspicat ca nu vede nici un impediment ca de acum inainte partidul sau sa ia in miini friiele opozitiei. Nu are nici un fel de importanta ca opozitia asta e, deocamdata, formata din niste partide condamnate public pentru imoralitate de catre acelasi lider. Nu are nici o importanta faptul ca a te situa in opozitie inseamna neaparat a face front comun cu aceleasi partide si a intra, propriu-zis, sub obladuirea presedintelui Traian Basescu, hulit cu sirg, ocazie de ocazie, de acelasi lider liberal. Nu are nici o importanta ca seful liberal tine sa minta la obraz o tara intreaga imaginind un scenariu in care el ar putea foarte bine sa fie in opozitie, impotriva guvernului, dar si impotriva actualei opozitii, pe care-a renegat-o de doi ani de zile. Senzatia asta despre care vorbec e aceea ca un intreg partid, in afara poate a citorva membri despre care presupun ca n-au sa poata tolera mult situatia, se afla, cu noroiul curgindu-i de-a lungul trupului, in plin proces de fotosinteza. Cu ochii la soare, facindu-si vint cu batistele, un intreg partid sta in asteptarea unei binecuvintate uscari.

Evident, comportamentul asta are un ecou in constiinta unei parti a populatiei. Din pacate nu ecoul meritat – caci acela ar fi desprinderea de liberali si a partizanilor actualei opozitii, si a partizanilor puterii. Am vazut, pe Internet in genere, acolo unde vocea poporului se face mai usor auzita, destule aprecieri pozitive la adresa miscarii facute de Crin Antonescu. E vorba de aceiasi fani ai presedintelui Basescu care, pina ieri, nu il scoteau pe liderul liberalilor din invective, persiflindu-l cu porecla Căcărău. In paranteza fie spus, mi se pare ca, alaturi de oamenii de stat, sint si destui oameni de rind care considera ca procesul uscarii la soare a mizeriei de pe trup e preferabil unui dus temeinic. Sint destui, asadar, care cred ca cineva linga care ai stat cu batista la nas se poate, fara nici o interventie chimica, transforma din duhnitor in esenta de iasomie. Pentru mine, unul, e mai simplu, de vreme ce eu experimentez senzatia inversa. Nu contravin nici unui principiu stiintific in credinta ca cineva care iti mirosea destul de bine pina mai deunazi acum emana damfuri tulburatoare. Ceea ce traiesc eu are explicatie; ceea ce traiesc acum partizanii prezidentiali nu.

Oricum, maniera asta a manifestarilor politice de a se schimba de la o saptamina la alta nu face decit sa-mi confirme o teza anterioara, si anume aceea ca daca vrei sa ramii consecvent intr-o convingere politica, devii un om suferind. Incercarea de a explica vertical meandrele astea ale vietii publice are sa-ti macine si logica si psihicul. Cel mai bine e, cu toata neplacerea unei atari admisiuni, sa recunosti ca te-ai inselat. Orice ar spune ceilalti, cu siguranta nu esti un caz unic. Politica nu e o certitudine pe care sa ti-o permiti.

Eu certitudini politice n-am. Am unele impresii, sentimente, aproximari. Pe linga ele, o imensa nedumerire. Cum dracu e posibil ca in odaia de veghe a Guvernului sa intre, intr-o zi, Căcărău si ceva mai tirziu, cu toata supravegherea din cladire, din aceeasi odaie sa iasa Crin Antonescu?

Next Page »

Blog at WordPress.com.