Blogul proletarului de tranzitie

January 12, 2014

Asupra dublei masuri

Filed under: Idei personale — proletaru @ 7:31 am

Imi aduc aminte de un articol citit acum citiva ani si apartinind lui Andrei Plesu, in care autorul se declara in profund dezacord cu sistemul “dublei masuri” – acea eronata viziune care le iarta anumitor oameni derapajele ideologice in timp ce pe altii, de o valoare cel putin asemenea, ii condamna categoric. Exemplele folosite de autor ii aveau in vedere, in principiu, pe citiva dintre ginditorii de exceptie ai veacului trecut: G.B.Shaw, J-P.Sartre, Heidegger ori Eliade. Andrei Plesu observa o tendinta din ce in ce mai prezenta astazi: aceea de a le trece cu vederea intelectualilor comunisti (Shaw, Sartre) declaratiile deplasate si afilierile extremiste, in timp ce intelectualitatea de dreapta (Heidegger, Eliade) e intimpinata mereu cu rezerve din pricina simpatiilor si amplasamentelor ei ideologice. Ca atare, cu toate ca Shaw si Sartre propusesera, in citeva rinduri, rezolvarea brutala, transanta a probelemelor societatii, eroarea lor e fie uitata, fie trecuta cu vederea. Dincoace, afiliatilor nazismului, mai degraba azi decit in anii ’70 sau ’80, li se priveste cu mari rezerve dreptul la clasicitate. Judecata care diferentiaza intre oamenii de aceeasi anvergura potrivit unor factori subiectivi e, asadar, ceea ce se numeste “dubla masura.”

Ceea ce spune Andrei Plesu e corect, dar insuficient. Exista, fireste, o inclinatie catre dubla masura, dar ea ne apartine tuturor. Adica umanitatii in genere. Aceasta inclinatie trece dincolo de afilierile politice si releva de natura relatiilor dintre noi. Nici Andrei Plesu, nici eu, nici altii nu-i scapam dublei masuri atunci cind favorizam, in alcatuirea unei ierarhii a preferintelor, pe cutare autor, filosof, pictor, medic ori politician. Sau, de ce nu, o persoana oarecare. Judecata pe care o facem cuiva in raport cu altcineva nu poate tine de pura statistica; evident ca va exista un factor mai putin obiectiv care sa sprijine o preferinta sau alta. Rau e sa aplici dubla masura intr-un astfel de context sensibil cum e clasicitatea, si rau e sa faci o analiza a performantei literare luind in calcul optiunile politice ale cuiva. A crede, realmente, ca optiunea politica a lui Andrei Plesu, de pilda, scade valoarea “Pitorescului si melancoliei” e un viciu de optica. La fel e si a crede ca partizanatul de extrema stinga e mai pardonabil decit cel de extrema dreapta. In fond, impardonabil nu e partizanatul ideologic, ci impingerea lui dincolo de limitele ideologiei: opresiunea, santajul si crima.

Cu prilejul mortii lui Ariel Sharon, unul din artizanii unui conflict esential pentru secolul nostru, acela dintre Israel si lumea araba, ma gindeam ca acest politician isarelit are si o contributie majora la perspectiva pe care o denunta Plesu in articolul sau. Faptul ca o intreaga societate suride azi, conciliant, atunci cind e vorba despre partizanii vestici ai stalinismului, in timp ce sare in sus, orpilata, atunci cind aude de intelectualitate “nazista” e in buna masura opera acestui tip mic si bondoc care si-a construit viata ca pe o cruciada impotriva oricarei valori de sorginte non-evreiasca. Nu tin neaparat sa-l blamez: omul si-a urmarit convingerile si a avut puterea sa-si faca simtita prezenta in viata publica mai degraba decit altii. A fost un politician de marca, unul dintre oamenii care-au cioplit secolul XX in forma in care l-am cunoscut, iar privilegiul asta nu si-l pot revendica multi. Ca atare mostenirea sa ramine si e una puternica. Dar – pentru ca e momentul unui “dar” – daca mostenirea asta nu face putin loc si acelei tolerante fara de care n-am avea dreptul sa ne apropiem de oamenii importanti ai trecutului, ea nu e una care merita revendicata. Nici chiar de cei carora li se adreseaza.

Advertisements

Blog at WordPress.com.