Blogul proletarului de tranzitie

January 30, 2014

Dosarele mignone

Filed under: Idei personale — proletaru @ 11:19 pm

Cred ca am stiut ca sistemul juridic romanesc nu se angajase taman pe calea cea dreapta inca de la decizia care-i consacra cuiva calitatea de revolutionar precum si aferentele indeminzatii reparatorii pe baza unei simple declaratii venite din partea a doi martori. Nu eram inca adult, dar am inteles cum stateau lucrurile. Incepuse o era a “hirtiilor subtiri,” a dosarelor care, desi stravezii, aduceau beneficii solide autorilor si purtatorilor.

Sa explic: dupa 1990, societatea, obosita de birocratia crincena a sistemului comunist, s-a decis sa simplifice atit miscarea documentelor cit si situatiile in care aceasta era necesara. Fie ca era vorba de o punere in posesie, de o adjudecare de bunuri, de un aviz pentru cutare lucru ori pur si simplu de producerea hirtiilor care argumentau vinovatia ori nevinovatia cuiva, romanii erau hotariti sa elimine cit de multe bariere birocratice se puteau. Asa s-a intimplat ca in primele faze ale revendicarii de terenuri n-au fost necesare nici acte de expropriere, nici acte de mostenire. Tot asa s-a intimplat si cu privatizarile unde celor care-si adjudecau fabrici, uzine si diverse institutii nu li s-au solicitat nici garantii, nici dovezi ale capacitatii financiare. Iar in ceea ce priveste epoca justitiei precare, cred ca ne-am lamurit cu totii inca de la procesul Ceausescu ce fel de rechizitorii aveau sa urmeze: profund speculative, cu probe teoretice si fara legaturi de cauzalitate demonstrate. Se eliminase, propriu-zis, distanta dintre intuirea vinovatiei cuiva si probarea acesteia.

Sigur, birocratia n-a fost definitiv eliminata. Dimpotriva, odata ce veniturile tarii au scazut, a devenit limpede ca facilitarea accesului populatiei la resursele de stat trebuia limitata. Astfel s-au nascut noi forme de birocratie. Noua formula nu inmultea, propriu-zis, cantitatea hirtiilor manipulate: avize, contracte, confirmari, scutiri; ea dispersa, insa, institutiile pe filiera carora veneau aceste acte. In felul acesta se gasea o metoda pentru supravietuirea aparatului birocratic, fara sa fie tradata intentia originara de a limita numarul documentelor cu care ai de lucru. In timp, lumea a renuntat sa se mai bucure ca hirtiile lipsesc. Gestionarea lor dadea destula bataie de cap ca sa mai poata exista o constiinta a avantajului.

Singurul domeniu in care putinatatea hirtiilor a ramas, in continuare, observabila, e justitia. Procesele, e drept, sint tergiversate la maximum. Tergiversarea insa nu aduce nici dovezi noi, nici procedee mai temeinice de aparare. Personal, am studiat, la nivelul informatiei gasite pe Internet, citeva dosare in baza carora politicienii judecati recent au fost condamnati. Sint pline de declaratii, interceptari si filaje care stabilesc, limpede, ca cutare avea legatura cu cutare si discutau adesea. Cele ce nu sint stabilite cu limpezime sint reperele crimei: cum a facut, de unde a luat, unde a dat, cum si in ce moment a fost surprins facind lucrul respectiv. Toate acele chestii pe care procurorii ceausisti le-ar fi datat cu sfintenie, oricit de nesemnificativa ar fi fost fapta, lipsesc azi in raport cu acuzatii grave si cu presupunerea unor fapte reprobabile.

Lumea se bucura. Indivizi intuiti ca si culpabili isi gasesc locul dupa gratii. Dar pretul, propriu-zis, e urias: distugerea perceptiei care pune ordine in lucruri. Oamenii vor renunta, daca n-au si facut-o, sa mai inteleaga justitia ca pe un act uniform, universal. Vor incepe sa se bucure pentru scaparile ei ca pentru niste realizari ale ei. Poate nu inseamna nimic acum, insa de miine lucrul asta, alaturi de anotimpuri pentru care e normal sa nu fii niciodata pregatit, alaturi de soselele care e normal sa fie impinzite cu gropi, alaturi de oameni pentru care e normal sa sune la Salvare si sa moara in asteptarea ei, alaturi de oameni care e normal sa nu stie cine-a fost Decebal, Eminescu ori Hristos, alaturi de presedintii care e normal sa se rasteasca la cetateni, ar putea insemna realitatea romaneasca definitiva.

Brandul de tara.

Advertisements

January 27, 2014

Filosofii de lavoar

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:55 am

De citeva zile e, prin presa romaneasca (cel putin fractiunea ei de presupusa orientare de dreapta), un val de articole de construite pe tipicul “ce facea cutare lider politic in timp ce:” a) avea loc accidentul aviatic din Apuseni b) echipele de salvare ii cautau pe supravietuitori c) sute de oameni prinsi de viscol pe drumurile sudului asteptau deszapezirea. Evident, nu e vorba de articole profund elaborate, ci mai curind de niste buletine de stiri din care reiese tot ce e mai condamabil la specia umana: cutare lider minca trufandale la un restaurant de lux, altul tragea chefuri cu niscaiva protipendada bucuresteana, altul tragea la aghioase, altul statea pe closet, etc. Absolut toate informatiile astea au fost urmate, la scurt timp, de zeci de comentarii care sustineau, la unison, ca respectivele actiuni sint fundamental odioase si ca un membru al Guvernului care savirseste astfel de măscări in timpul vietii si mandatului sau trebuie neaparat ghilotinat.

O prima analiza a textelor respective va putea determina, fara rezerve, ca presa aservita unui atare tipic demagogic a ajuns la limita stilului si argumentarii. Nu mai e nimic dincolo de “stiti voi ce facea cutare politician atunci cind intr-alta parte a tarii se suferea pe capete?” Nu mai e nimic in sensul in care, elaborind totul consecvential, se poate cu usurinta cadea in absurd. O sa rezulte, astfel, ca e rau sa maninci si sa te lasi in voia necesitatilor fiziologice in timp ce oriunde altundeva se sufera pe rupte. Asta intrucit, realmente, nu exista un loc pe lumea si in tara asta unde, la fiece minut, cineva sa nu fie batut, maltratat, abuzat ori umilit. In logica lucrurilor ar sta atunci si umilinta ori tristetea cu care ar trebui sa initiezi fiecare actiune autonoma, pentru ca numai asta ar demonstra ca ai totusi constiinta dispersatului tragism al conditiei umane. Finalmente, e probabil ca numai abtinerea de la orice bucurie proprie ar putea sa dea masura umanitatii unui om care vrea sa se simta responsabil si in consonanta cu nevoile celorlalti.

A doua analiza insa e de nuanta. Fiecare dintre ziaristii astia de cancan au sa-mi reproseze: stai asa, judecata e prea generala. E vorba ca unii dintre acesti politicieni tocmai aflasera despre evenimentul cutare. N-ar fi fost justificat ca ei sa se ridice si, ma rog, de la caz la caz, sa tina un moment de reculegere sau sa convoace o urgenta asociere de forte? Sigur, s-ar putea, daca vrei sa presupui ca, efectiv, politica inseamna participare directa la viata societatii. Numai ca o politica care presupune angajare directa nu exista. Cel mai aproape de angajarea directa a politicianului roman contemporan in viata societatii au fost vizitele de lucru ale lui Ceausescu. Impostura lui vizavi de problemele in care tinea mereu sa se bage a dat si masura imposturii generale a politicienilor. Asta e, nici unul nu sint specialisti in toate, si e foarte putin probabil ca isi stapinesc bine si propria lor specialitate. Dar tara nu cere specialitate de la politicieni tocmai pentru ca ea stie ca specialitatea e pretioasa acolo unde exista contact direct cu problemele. Rolul guvernului devine, in acest caz, unul de ordonare a masurilor destinate vietii comunitare. Si nu intra in joc atunci cind are loc un accident, ci cu mult, mult inainte. Cu atit mai mult un guvern bun se cunoaste nu numai in luarea masurilor corecte de prevenire a suferintei comune, cit si in cirpirea neajunsurilor mostenite. Daca liderii politici trebuiesc criticati pentru asta e in regula, sa se procedeze ca atare. Dar o critica pe tipicul “stiti ca facea cutare atunci cind cutare murea?” e stupida, rau-intentionata si absolut deloc senzationala. Dimpotriva, e banala, in sensul ca ea e, de regula, propietatea unor suete vulgare si nu a unor intreprinderi gazetaresti.

Daca stau si ma gindesc bine, s-ar putea ca o atare critica sa genereze chiar solidaritate. Daca Romania e, asa cum cred multi dintre ziaristii astia, o tara de mincai, de cheflii si de somnolenti, autorii unor atari compozitii ar trebui sa se gindeasca de doua ori inainte de-a-si imprima poncifele. A insulta o massa in preferinta ei e, indiferent ce se crede, o chestie teribil de riscanta…

January 24, 2014

Prostia sincera

Filed under: Idei personale — proletaru @ 7:17 am

Dis de dimineata, Radu Stroe, ministru de interne, si-a dat demisia. Si-a dat-o in lumina proaspatului si regretabilului eveniment de acum trei zile, si anume prabusirea avionului tip BN2 in Apuseni, soldat cu moartea a doi oameni si ranirea altor cinci. Intimplarea, nu neaparat izolata (in ultimii ani au mai cazut citeva avioane de mici dimensiuni in Romania) a putut totusi sa dea masura frustei incompetente a autoritatilor insarcinate cu gestionarea unor astfel de crize: gasirea victimelor a durat vreo sase ceasuri, intirziere care a dus, de fapt, la moartea celor doi. S-a putut constata, ca atare, ca in dotarea serviciilor de urgenta nu exista aparate de triangulat semnalul mobil, nu exista soft, nu exista oameni antrenati/pregatiti/echipati pentru teren si nu exista, propriu zis, non-birocrati. La bilant constati, de fapt, ca n-ai de nici unele si ca supravietuirea in spatiul romanesc e, integralmente, o problema de auto-gestionare. Atit.

Faptul ca Stroe si-a dat demisia e, insa, si mai interesant atunci cind il pui in relatie cu evenimentele. Stroe, educat la scoala politica a Securitatii de stat, trebuia sa stie ca atunci cind lucrurile se precipita cea mai buna pozitie e cea defensiva: te prefaci ocupat si ridici din umeri daca te asalteaza presa cu intrebarile. Bine dom’ne, de asta va arde voua acuma? Nu vedeti ca asa si pe dincolo? Numai ca Stroe a vrut sa-si depaseasca educatia si sa para stapin pe situatie (nici nu e greu sa-l invinvatesti, avind in vedere exemplul dupa care probabil ca s-a ghidat). Drept pentru care ministrul a tinut sa indice, dupa ureche, cine e incapabil si cine nu e. In cursul respectivei declaratii, sinceritatile s-au tinut lant. Presei, care a intrebat despre activitatea unei “celule de criza,” i s-a demonstrat ca e inepta. De ce? Simplu, pentru ca nu exista nici o celula de criza. Nu exista nici un serviciu central pentru situatii de urgenta. Sau exista, dar nu e ce credem noi. Dar local? A, local exista, dar sint incompetenti. La final, Stroe a avut si ceva sa-si reproseze, si anume faptul ca evenimentele s-au petrecut in timpul mandatului sau si nu al altuia. Si, desi nu e sigur ca Radu Stroe intelege ce inseamna substantivul “repros”, un lucru s-a putut concluziona din discursul sau: ca ministrul de interne e un om multumit de sine, care nici nu se gindeste la demisie.

Ori, doua zile mai tirziu, in urma unei sedinte cu usile inchise, Radu Stroe isi prezinta demisia ca pe o chestiune de onoare. Nu e greu sa presupui ca omul care acum doua zile expedia, cu un adaos de naiva brutalitate, toate problemele in stinga si-n dreapta, si care nu-si reprosa decit chestiuni care tin, eventual, de destin, n-a iesit de bunavoie din guvern. Ce onoare, ce placere? A fost impins efectiv in fata, de ceilalti, cu demisia in mina. O demisie, din cite inteleg, data ca urmare a accesului de tembela sinceritate pe care l-a cuprins in timpul interventiilor din 20-21 ianuarie. Foarte bine, sa si-o dea, dar ramine o intrebare. Cum rezulta de aici rezolvarea problemelor din timpul accidentului? Pentru ca, cu Stroe sau fara Stroe, celula de criza tot n-o sa existe, oamenii cu autoritatea de a face ceva in situatii de urgenta vor ramine tot niste birocrati, iar aparatele cele mai performante ale STS-ului tot nu vor rezolva probleme de identificare a unor victime, ci se vor specializa tot in ascultarea si urmarirea politicienilor si persoanelor devenite “indezirabile.”

Pe linga intrebarea asta, daca ma gindesc bine, s-ar mai pune cel mai putin altele doua. Unu: daca trebuie, neaparat, prostia pedepsita prin excluderea din guvern, de ce nu se face un studiu prealabil care sa limiteze accesul celor mai slab dotati intelectual in functii de raspundere? In felul asta s-ar reduce, evident, numarul de situatii penibile la care un organ legislativ si executiv se poate expune. Doi: daca il excluzi pe Stroe pe criterii de prostie, cum ramine cu ceilalti, ierarhizabili in prosti, pile rau-plasate, pile rau-intentionate, tucalari de presedinti si tucalari de ministri? Pe ei ii mai pastreaza cineva acolo pina la o alta tura de porumbei sloboziti liber pe gura, sau s-a si luat deja precautia de a-i tine departe de ochii presei? Pentru ca, hai sa fim seriosi, cum or sa-si pastreze oamenii functiile nestirbite daca-i lasi sa vorbeasca?

Next Page »

Create a free website or blog at WordPress.com.