Blogul proletarului de tranzitie

September 29, 2013

Arsinel vs. The Young Generation

Filed under: Idei personale — proletaru @ 7:02 am

Citeam ieri scrisoarea deschisa a unui actor din generatia ceva mai recenta (adica ceva mai tinar decit mine), si anume Mihai Bendeac, catre Alexandru Arsinel, unul din ultimii reprezentanti in viata ai tipului de actor de comedie specific Romaniei anilor ’70-’80. Bine, scrisoarea e “deschisa” in sensul modern al termenului, adica a fost postata pe contul de Facebook al actorului si a generat, in doua zile, tot soiul de dezbateri aprinse. Continutul nu e dintre cele mai cuminti: Arsinel, recent trecut printr-un transplant de rinichi, e acuzat atit de sforarii in ceea ce priveste transplantul (a luat rinichiul “peste rind”), cit si de obstructionarea tinerelor talente atit in interiorul teatrului pe care il conduce, cit si in ceea ce priveste prezenta la show-urile televizate. Dintr-una din frazele cheie ale furioasei misive reiese, de altfel, ca tipul l-ar vrea mort pe Arsinel, chestiune care ar repune pe fagas o seama de nedreptati din lumea showbiz-ului romanesc. Scurt si cuprinzator.

Ca om care si-a incercat degetul in apele artelor (sau, ma rog, al literaturii), cunosc foarte bine faptul ca in Romania e imposibil sa te consacri din punct de vedere artistic fara sa treci peste niste obstacole gigantice. Nu-ti da nimeni contracte, nu-ti da nimeni spatiu, nu-ti da nimeni bani si, la urma urmei, nu te baga nici dracu in seama daca nu ai niste recomandari puternice. Meritocratia e zero si e probabil ca asa va si ramine, pentru ca mentalitatea romaneasca nu e propice meritocratiei. Ca factorul de decizie e generatia pre-revolutionara sau post-revolutionara, tot aia e. Nimeni nu zice: hai sa-i dau o sansa anonimului astuia! – toti zic: lasa-l, domne, sa munceasca, sa plece de la zero, sa se ridice cum o putea! In secret, toti au sentimentul ca nu e nimeni mai bun decit ei; ca nimeni n-are mai curind dreptul sa acceada la un loc pe piedestalul artelor si ca tot restul celor care activeaza in domeniul respectiv sint baieti de mingi.

Chestia e ca, si in conditiile in care am aceasta convingere privind ierarhia artelor in Romania, mi-e greu sa-mi imaginez ca aversiunea mea ar putea capata un chip fizic. Cind spun: “urasc sistemul”, mi-e greu sa pun un chip indaratul lui, catre care sa convearga aceasta ura. Pina si politicienilor pe care-i antipatizez le gasesc o circumstanta atenuanta: si-au pierdut umanitatea. In lupta pentru putere, umanitatea se pierde si e imposibil de regasit dupa aceea in alta forma decit una fragmentara. Nu cred, de aceea, ca e nici bine, nici util sa urasc pe cineva in chip personal; sa responsabilizez pe cineva anume pentru un esec de care ar putea raspunde destui si diversi factori.

Lui Mihai Bendeac ii sta in git Arsinel si, prin el, intreaga pleiada de artisti care au facut spectacol in trecut. Glumele lor el le numeste “glume rasuflate”, prezenta lor scenica o vede ca pe aceea a unor epave. Manifestul lui e similar celui rostit, cam la echivalentul virstei sale, de catre Emil Cioran la adresa “gerontocratilor” care nu-l lasau sa respire liber. N-am nici o problema cu atari manifestari ale tineretii: e bine ca ele sa existe. Cu doua distinctii.

Distinctiile sint urmatoarele: in orice moment de cumpana al artei, exista riscul ca ea sa devieze catre non-arta. Orice criza a gindirii artistice o poate impinge in platitudine. In asemenea conditii, ai nevoie de un reper de la care sa pornesti pentru a mentine arta vie. Astazi, cind sitcomul trece drept comedie, cind muzica “etno” a devenit un gen de succes, cind pictura tinde sa devina o prestidigitatie electronica, e greu stabilesti ce e artistic si ce e kitsch. Placerea consumatorului nu mai e, singura, in masura sa stabileasca ce anume inalta intelectul si ce anume inalta numai simturile. Ti-e necesar sa privesti undeva, in trecut, si sa faci o distinctie; sa stabilesti in ce masura ceea ce facea cutare era superior contemporanilor sai si, eventual, si contemporanilor tai. Dupa care sa vrei sa faci lucrul respectiv mai bine. In acest context Alexandru Arsinel, actor bun sau rau, e un reper pentru momentul in care teatrul comic romanesc era functional. E recomandabil, fie ca-l placi, fie ca nu, sa-l iei in calcul atunci cind scrii despre istoria comediei romanesti. Si asta nu e putin lucru, mai ales intr-o tara unde arta si o mare parte din artistii momentului sint cel putin questionabili.

A doua si ultima distinctie e de finete: Cioran insusi recunoaste ca daca ar fi stiut, in juventute, ce drama si ce decrepitudine presupune batrinetea, n-ar mai fi scris textul respectiv. Evident, timpul va aplana si furia si orgoliul lui Mihai Bendeac. Iar eu sper ca la momentul respectiv vom putea vorbi si despre el ca despre un reper al unei arte inalte.

Advertisements

September 27, 2013

Mafie de buzunar

Filed under: Idei personale — proletaru @ 5:57 am

In Italia anilor ’70-’80, cind se anunta condamnarea cite unui mare stab al Mafiei, lumea se inchidea in case. Stiau ca respectivul trebuia ridicat si dus la centrul de detentie, si ca lucrul asta era putin probabil sa se faca fara agitatie si impuscaturi. Asta nu insemna neaparat ca respectivul iesea din casa si incepea sa traga cu arma. Dimpotriva, cel mai adesea individul cu pricina afisa o figura inocenta si nonsalanta, de batrin simpatic si civilizat. Atit doar ca, pe linga el, era cine sa traga si cu arma. Tot soiul de baieti de ordine, de simbriasi ai magnatului underground erau pregatiti dinainte pentru a face fata unor astfel de situatii. Respectivii erau, fireste, gata de orice: sa blocheze drumul politiei cu o baricada de gloante sau sa organizeze o spectaculoasa deturnare a vehiculului de transport in penitenciar. In fond, plata pe care o primeau de-a lungul vremii se facea exact in vederea unor astfel de momente. Mentalitatea lor era simpla: traieste azi, miine nu se stie daca vei mai fi in viata.

In Romania, lucrurile stau diferit. Odata ca nu exista o traditie a Mafiei. Cei mai multi mafioti autohtoni sint de carton. Adica au dat o lovitura ici si colo, au escrocat niste oameni de buna credinta sau au exploatat o situatie in favoarea lor si s-au amplasat in virful piramidei. In aceasta Mafie de carton voi include oameni de afaceri, politicieni, ministri, presedinti (unul, deocamdata, si ala in functie). Ei sint mai slabi decit italienii la capitolul auto-aparare; nu au acoliti curajosi, nu lucreaza nici pe baza fortei armate. Nici la capitolul apararii politice mafiotii de Dambovita nu stau prea bine. Isi asigura ei “spatele” asa cum si-l asigura, numai ca “spatele” nu e intotdeauna demn de incredere. Asa se face ca adesea tocmai suportul politic te da de gol.

Ma uit la televizor zilele astea si vad ca masina justitiei politice functioneaza din plin. E tocat un mafiot la comanda altuia, o activitate pe care intreaga presa o acompaniaza pe multiple voci (evident, nu cu melodii la unison). Ca e lucratura se vede de la o posta, atita vreme cit poti lua destule cazuri anterioare de asa-zise “privatizari frauduloase” si le poti analiza atit condamnarile cit si rata de frecventa a acestora. Nu peste mult timp o sa vedem si sentinta definitiva, care probabil ca va dubla condamnarea de acum. O va dubla pentru ca apararea celui luat in vizor e slaba. Leul s-a jigarit si e in agonie, drept pentru care coiotul, mult mai viguros si mai in forma, musca de zor. Evident, va veni momentul in care fostul magnat va fi urcat in duba politiei si dus la Jilava – iar in momentul respectiv n-au sa fie nici zece oameni care sa protesteze. De ce? Fiindca nu e ca-n Franta, unde lumea protesteaza spontan, pentru orice. Si nu e nici ca-n Italia, unde se lasa cu impuscaturi.

Si, pina la urma, bine ca nu e. Bine pentru noi, colateralii. E drept ca, in definitiv, noi sintem obiectul final al batjocurii. Dar asta e altceva. Nu putem fi si-n viata, si respectabili. Nu le putem avea pe toate.

September 22, 2013

Nationalismul intirziat

Filed under: Idei personale — proletaru @ 5:35 am

Recunosc, nu inteleg prea bine cum merge treaba cu aurul. Am inteles ideea ca exploatarea cu cianuri e nociva – desi e unica metoda care da rezultate. Inteleg, ca atare, protestul celor care se impotrivesc proiectului Rosia Montana sub aspect ecologic. Il inteleg si-l respect; nici mie, ca om, nu-mi poate fi indiferent viitorul ecosistemului din patria mea, deja tavalit bine de industrializarea comunista. Insa partea cu nationalismul imi scapa. Ma refer la faptul ca manifestatiilor impotriva proiectului li s-a dat, mai recent, si o dimensiune nationalista, sub auspiciile careia se rosteste: aurul romanesc trebuie sa ramina in Romania! Cu alte cuvinte, un alt motiv pentru care exploatarea trebuie oprita e faptul ca cei care o fac sint straini si au ca intentie, subordonata probabil intentiei de a ucide cit mai multi romani prin intoxicarea cu cianura, si deplasarea aurului in afara tarii.

O atare problema, a aurului romanesc care ar trebui sa ramina in tara, nu s-a pus nici pe vremea lui Agarbiceanu, cind Valva Bailor le dadea de furca minerilor care cautau aur in Apuseni. Adica pina si atunci se intelegea ca patronii minelor puteau fi de orice nationalitate: austrieci, unguri, evrei, romani cu posibilitati materiale ridicate, etc. Se intelegea, de asemenea, ca aurul odata exploatat mergea in parte in pivnitele imparatului si in parte catre orice destinatie dorea sa-i dea proprietarul minei. Diferenta, efectiva, e ca pe vremea aceea baiesii puteau sa-si retina, mai pe fata, mai pe ascuns, minereu aurifer. Odata ce intrau in posesia acestuia, se poate spune ca aurul romanesc devenea obiect tranzactionabil pe piata locala. Chiar si in acest context, cu greu s-ar putea afirma ca aurul romanesc “raminea” in aceste locuri.

In conditiile economiei de piata de astazi, devine si mai absurd sa poti presupune ca o comoara nationala, odata exploatata, mai poate fi pastrata in interiorul granitelor. Toate valorile circula, pina si operele de arta. Singurul mod in care aurul romanesc poate ramine cu adevarat in Romania e abandonarea lui in fundul Apusenilor. Evident ca in aceste conditii el nu va folosi, propriu-zis, nimanui. Ceea ce n-ar fi o prea mare problema, cu exceptia faptului ca discursul nationalist se contrazice. Are, ca atare, in vedere si o componenta utilitara, cerind ca aurul romanesc sa le slujeasca romanilor. Dar cum?

Cred ca in contextul tuturor dimensiunilor pe care le-a primit discursul asupra Rosiei Montane – dimensiunea ecologica (cum supravietuieste natura), dimensiunea sociala (citi oameni si pe cita vreme vor avea de lucru) si dimensiunea morala (cine si unde fura), o dimensiune nationalista a discursului nu-si gaseste locul. In fond Romania, in momentul de fata, nu poate supravietui prin sine insasi. Are nevoie de investitori si de business, chiar in conditiile in care este stiut ca o multime de business-uri oferite de straini ne afecteaza negativ. Munca chinuitoare, in conditii de toxicitate ridicata, din fabricile de cabluri ale occidentalilor, nu e mai putin dezastruoasa pentru cel care i se expune decit exploatarea miniera. Nici sclavajul din marochinariile italienilor nu e mai convenabil ori mai sanatos. Nimic nu mai e national si nimic nu mai e preferential. Cind o tara nu se poate sustine prin sine insasi, facultatea de a opta pentru afaceri ideale devine indisponibila.

Lasati-i, domnule, pe cei direct afectati si implicati in afacere sa decida! Daca nu, faceti cheta si intretineti-i lunar pe mineri si pe familiile lor.

Next Page »

Blog at WordPress.com.