Blogul proletarului de tranzitie

August 30, 2013

Un autor si opera lui (dupa doi ani)

Filed under: Idei personale — proletaru @ 5:47 am

In aprilie 2011 semnalam felul in care un ziarist in mare ascensiune la oficiosul virtual al presedintiei, si anume Hotnews, dezbatea problema unor bolnavi ce murisera in timpul transportului dintr-un spital in altul, nefasta luna aprilie a anului 2011 fiind si momentul istoric al penibilei (si tardivei) reforme a sanatatii demarata de tandemul Boc (prim-ministru) – Cseke (ministru al sanatatii). Ei, jurnalistul cu pricina aprecia episodul inchiderii spitalelor ca util si binevenit, argumentind lipsa de temei a agitatiei privitoare la cele doua victime pe principiul: domnule, aia oricum ar fi murit, ca sufereau de boli incurabile! Dar asta nu trebuie sa ne impiedice sa apreciem marele curaj reformator al guvernului de atunci. Spitalele respective, fara doar si poate, trebuiau inchise.

Pe 29 august 2013, acelasi ziarist isi manifesta insatisfactia cu privire la situatia unui mare chirurg al carui spital tocmai s-a inchis, respectivul fiind acum in situatia de a-si cauta de lucru. Un asemenea act samavolnic nu s-a putut face, fireste, decit de un guvern al imposturii si al abjectiunii (si anume guvernul in exercitiu, fosta opozitie din 2011). E posibil sa lasi pe drumuri un medic reputat? E posibil. Este uman? Bineinteles ca nu e uman, cu atit mai mult cu cit dezumanizarea e o alta proprietate a actualei puteri.

Faptul ca lucrurile stau asa cum stau – cu alte cuvinte ca la distanta de doi ani de zile un acelasi ziarist se poate pronunta si pro si contra unei aceleasi chestiuni – tine, pina la urma, de o logica a vietii politice. Atunci cind lucrezi pentru un trust cu orientari definite in functie de regimul politic, evident ca pot interveni atari contradictii. Daca ele se intimpla la intervale rare, poate ca pina la urma se pot si ierta. Intrebarea e ce te faci atunci cind ele se intimpla nu numai zilnic, ci si cind ocurenta lor releva de o ipocrizie extrema. Pentru ca junele nostru autor nu s-a ancorat intimplator, in ultima vreme, in texte care fac analiza realitatii spitalelor din Romania. Dimpotriva, el sustine, de mai multe luni, un soi de foileton dedicat medicilor romani care isi fac meseria cu devotament in pofida tuturor obstacolelor. Ceea ce e uimitor, nu?

E uimitor sa lucrezi totusi pentru un anume partid, sau, ma rog, grup politic – adica pentru oamenii care, guvernind efectiv cinci ani de zile, sint exact autorii acelei retro-reforme care a dus la inchiderea spitalelor, la concedierea medicilor si la invitarea lor sa paraseasca tara (invitatie pronuntata literal, de altminteri) precum si la moartea a destui bolnavi netransportabili – si cu toate astea sa scrii despre victimele acestui regim ca despre victimele altcuiva. E un caz de science-fiction propagat, hiperbolizat, aplicat. Iar mie nu-mi ramine decit sa cred ca V.M, ziaristul in cauza, fie pricepe ca scrie o opera de imaginatie, situatie in care e pur si simplu cabotin, fie crede ca scrie reportage-verite, situatie in care e bun de legat.

Si uite asa se nasc marile dileme ale jurnalismului.

August 26, 2013

Manley

Filed under: Idei personale — proletaru @ 7:20 am

Un ziarist sportiv american a tinut sa contrazica cea mai recenta statistica a CDC-ului (Centrul pentru controlul si prevenirea maladiilor) care arata ca sinuciderile sint printre primele cauze ale mortii persoanelor cu virste cuprinse intre 15 si 35 de ani, fiind pe ultimul loc in rindul cauzelor de deces pentru persoanele trecute de 55 de ani. Martin Manley s-a impuscat in cap la virsta de 60 de ani in conditiile in care nu suferea de nimic, cariera ii functiona si nu avea dificultati financiare. S-a impuscat, cu alte cuvinte, fara sa ridice la rang de motiv pentru asta nici unul din necazurile invocate in mod obisnuit de sinucigasi. Pe site-ul agentiei CNN e un articol de proportii in care un jurnalist nu face decit sa listeze pasiunile, calitatile si avantajele materiale ale raposatului si se declara nedumerit cum, in mijlocul atitor stimuli pentru viata, Manley a reusit totusi sa strecoare un pretext pentru moarte. Care pretext l-a dus la un act suicidal teribil de calm si de organizat. Omul s-a urcat in masina si a condus pina intr-o parcare unde a tras dreapta regulamentar, a sunat la politie si a anuntat o sinucidere pe strada cutare, dupa care s-a autoexecutat.

Jurnalistul de la CNN care relateaza moartea lui Manley se pare ca n-a petrecut suficient timp vizitind site-ul lui Manley, care trateaza, pe majoritatea paginilor, numai perspectiva sinuciderii: cum, cind, de ce si de ce nu? Pe site-ul sau, Manley a postat si data mortii, dupa cum a explicat si cum stau lucrurile pentru el. Daca aveti curiozitatea sa-l vizitati o sa constatati ca motive exista, chiar daca nu sint din categoria celor cu care ne-am obisnuit. E indicata acolo, ca motiv, constatarea ca dupa o anumita virsta, energiile individuale sint duse, creativitatea scazuta (what about Tolstoi?), ca lumea sufera si e greu s-o vezi suferind, neputind sa faci nimic (what about Mandela?), ca Statele Unite sint in colaps economic si ca e teribil sa fii martorul unui asemenea lucru (what?), s.a.m.d. Oricum, cel mai tare argument – si de data asta vorbesc serios – e fara doar si poate preferinta autorului pentru moartea auto-indusa. Domnule, prefer sa mor asa! Ideea asta, practic, nu mai ai cum s-o contraargumentezi.

Exista cu siguranta cazuri de indivizi care duc o existenta in care desprinderea de sine e aproape desavirsita. Sint oamenii care dispun de mult aplomb in toate situatiile si care privesc totul cu mult calm chiar atunci cind lucrurile ameninta sa scape de sub control. Evident, e vorba de cazuri rare, cu care ceea ce numim stapinire de sine are mai putin de-a face, pentru ca stapinirea de sine e un proces auto-impus, in vreme ce detasarea involuntara e semn al unei afectiuni care alieneaza instinctul de conservare. Numai ca Martin Manley nu isi are locul intre cazurile alea. El face parte dintr-un soi de oameni care, fara sa fie teribil de intelepti (i-am citit site-ul!), se pot privi la un moment dat pe sine in termeni de utilitate in raport cu lumea. Un astfel de moment e epocal pentru un individ, e unic ca o iluminare. De regula, din analiza pe care o facem lumii, aceasta iese teribil de sifonata (daca va amintiti, dintr-o astfel de pricina s-a sinucis Stefan Zweig). Nu foarte des auzi ca un individ pretuieste lumea atit de mult incit atunci cind simte ca nu-i mai este util acesteia, vrea sa iasa din scena. Rigurozitatea pe care Manley o arata in momentul mortii o pun pe seama unei asemenea convingeri, patologic incetatenite in caracterul sau. El crede, realmente, ca daca isi duce actul la bun sfirsit, lasa in urma sa un spatiu gol mai bun.

O sinucidere din ratiuni de curatenie.

August 23, 2013

Ce ar mai fi de facut?

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:23 am

In ultima vreme, cind am cite o ora libera, mi-o dedic stirilor mondiale. Sigur ca n-o sa-i para nimanui c-ar fi un obicei extrem de util, dar admit, sint curios sa simt pulsul lumii. Vizitez nu doar site-urile americane de stiri, carora le inregistrez “headline”-urile pe sarite, ci si site-urile cu continut in limba engleza ale altor tari. Lumea e teribil de diversa, si diverse sint si preocuparile ei. Poate prea diverse ca sa mai putem vorbi de un absurd “ţel comun.”

Ti se pune un nod in git cind vezi, astazi, fotografiile din Siria. In atacul opozitiei, care se presupune ca ar fi utilizat armament chimic, au murit zeci de copii. Stau cu totii intinsi pe caldarim, inveliti in alb, ca niste fluturi incremeniti in primul stadiu al vietii. In Statele Unite, stirea zilei e ceva mai antrenanta: un militar condamnat in procesul Wikileaks doreste sa-si schimbe sexul si sa intre intr-o inchisoare destinata femeilor. Din Uganda vin vesti incurajatoare: s-a perfectat un deodorant contra tintarilor care nu impregneaza utilizatorul cu nici un miros. Se pare ca e eficient impotriva intregii game de bestii zburatoare care populeaza atmosfera Africii. In timpul asta, in Muntenegru e fierbere mare: minoritatea albaneza locala a produs un soi de “ultimatum” pe care l-a inminat guvernului. Auto-guvernare sau razboi. In Monaco e distractie: s-au deschis portile celui mai mare festival de teatru din tara. Cit e de mare? Ce mai conteaza, evident ca in Monaco orice chestie e, la momentul producerii ei, cea mai mare. Important e sa nu uitam ca lumea e intr-o miscare perpetua. Si sa nu uitam, eventual, nici de “butterfly effect.”

In ceea ce ma priveste, radiografia furnicarului care azi inseamna Terra, e importanta pentru a ma aduce cu picioarele pe pamint. De fapt oricine intra in contact cu reperele acestei vieti care are loc, iata, chiar si la capatul pamintului, ar trebui sa se simta umil. Nu sintem decit niste personaje intr-un context. Unica lume pe care o cunoastem e contextul, ca atare, indiferent de performantele noastre, orice pretentie de magnificenta ne-am aroga ar fi nula. Celebritatea – pina si atunci cind vorbim de nume istorice – e o iluzie. Tot timpul exista cineva, undeva, care n-a auzit de ceea ce am auzit noi. Tot timpul e cineva care n-o sa ne impartaseasca valorile. Devine, astfel, limpede ca sintem si vom ramine notabili numai pentru cei din jurul nostru. Tot ceea ce cream, cream in microcosmos, pentru cei de alaturi. Si poate lucrul asta nici nu trebuie sa ne deprime, pentru ca ne da, pe linga etica performantei, si sansa de a fi ingaduitori.

Toate marile conflicte ar putea fi evitate daca fiecare dintre noi si-ar putea asuma, cu tarie, proximitatea si incercarile ei. Cineva te intreaba cu ce te ocupi in viata si tu ii spui ca-ti iubesti fiul. Practic, ce altceva ar mai fi de facut?

Next Page »

Blog at WordPress.com.