Blogul proletarului de tranzitie

July 6, 2013

De la Ion Ghica citire

Filed under: Idei personale — proletaru @ 5:30 am

In “Scrisorile catre Vasile Alecsandri”, Ion Ghica ne infatiseaza, in scrisoarea intitulata “Scoala acum 50 de ani” (ceea ce inseamna, pentru vremurile noastre, cam acum doua sute de ani) si un model de eludare al vigilentei profesorilor, si modelul discipinei cu forta, si modelul dascalului dedicat meseriei. Toate intr-o cheie care astazi pare ireal de naiva. Si totusi, a te gindi ca un elev care iesea, odata ce absolvise liceul, pe portile cite unei scoli teologice romanesti, stia limba romana si matematica la un nivel superior absolventului de azi, inseamna a constata un regres tragic. Daca un atare fenomen nu ingrijoreaza pe nimeni si daca toate ingrijorarile sint polarizate de factori formali (cum s-a dat, ce s-a facut, cum s-a desfasurat ancheta), inseamna ca societatea din care facem parte astazi se afla cu totul in neregula. Si e foarte probabil ca lucrurile vor ramine asa si pe viitor.

“Pe când în scoala de la Măgureanu vestitii elinisti Lambru, Comita, Vardalah si Neofit, emulii lui Corai, predau tinerilor greci si feciorilor nostri de boier Memorabiile lui Socrate, Fedon si Metafizica lui Aristot; pe când banul Brâncoveanu discuta cu puristul Duca în limba lui Tuchidid Apoftegmele lui Hipocrat si Ariometria lui Arhimed si se munceau să izgonească din limba greacă toate cuvintele câte nu erau curat atice, precum unii din învătatii nostri caută să curete limba română de tot ce nu se termină în -ciune, la biserică la Udricani, la Sfântul Gheorghe si la Coltea se auzea glasul ascutit al câtorva copii cari strigau în gălăgie pe: on, mislete, ucu: omu; pocoi, on, mislete, ucu: pomu.

Băietii mai înaintati la învătătură, când voiau să-si zică ceva care să nu fie înteles de profani, comunicau între dânsii astfel: – az, iotă, lude, az, pocoi, râtă, ucu, nas, est; si cellalt îi răspundea: – nas, est, buche, az, tferdo, est, pocoi, on, pocoi, az.

Cei de la bucoavnă râvneau la dânsii cum vorbeau păsăreste.

Dascălul Chiosea, bătrân cu antereu de calemcheriu, la cap cu cauc de taclit vărgat cu cearsaf alb, se primbla pe dinaintea băietilor înarmat c-o vargă lungă, arzând când pe unul, când pe altul, după cum i se părea; se oprea dinaintea fiecăruia, la unii le asculta lectia, la altii le mai adăoga câte un ucu scurt pe ici, pe colea, sau câte o aruncătură, două pe deasupra, ca să fie slova mai ciocoiască. Apoi să fi dus sfântul pe vreunul să nu-si stie lectia, că dacă nu-l ajungea cu nuiaua, apoi scotea imineu din picior si-l azvârlea după dânsul cu un:

“Fir-ai al dracului cu tat-to si cu mă-ta, că n-ai învătat matima.”

Dascălul Chiosea nu era om rău, dar se necăjea, pentru că-l durea inima când vedea că nu se silesc copiii la învătătură. El nu era civilizat ca să nu-i pese dacă elevii învată sau nu. Pentru el scoala nu era o chiverniseală, nu se gândea la: treci, zi, treci, noapte, apropie-te, leafă. Nu sta cu ceasornicul deschis pe catedră ca nu cumva minutarul să treacă peste semn.

La Chiosea, ca la Chirită, ca la Stan, lucrurile mergeau altfel; viata lor era cu copiii din scoală, nu stia nici sosea, nici cafe-santan, nici deputătie. Dimineata buchille, Oftoicu si Psaltirea, după prânz psaltichia. Chiosea avea un pa, vu, ga, di care-i iesea pe nas cale de o postă.

De pe la de-alde Chiosea ieseau dieci de visterie si calemgii; la de-alde el au învătat să scrie româneste logofătul Greceanu, Văcărestii, Anton Pan, Nănescu, Paris Momuleanu etc.

Acei bieti dăscălasi, cari au fost depozitari limbei si nationalitătii noastre, duceau o viată zdruncinată, plină de privatiuni si de coate-sparte, fără bene-merenti si fără recompense nationale, fără pensii si parapensii; plătiti ca vai de ei cu un codru de pâne, trăiau si mureau necunoscuti; fără să bănuiască măcar că erau patrioti, împinsi numai de un instinct bun si generos, îsi făceau cu sfintenie datoria, fără să aibă constiintă de binele ce făceau tării lor.

Ei se delectau mai mult cu citirea întâmplărilor lui Alexandru Machedon, care s-a bătut cu furnicile si cu păserile cu ciocu de fier decât cu citirea mâniei fiului lui Peleu. Oile, cânii si fluierul păstorului întristat al lui Văcărescu le erau mai dragi decât Afrodita si Bacus a lui Anacreon. Se pomenise de la tată si de la mamă români neaosi din mosi-strămosi. Limba si urechea le spunea că nu erau nici tătari, nici greci, nici slavi; purtau nobletea neamului în inima si în spiritul lor, fără să se preocupe de arborele genealogic, nici de fărtalele de nobletă. Scriau româneste fără filologie si fără morfologie, fără să stie dacă sunt etimologisti, fonetisti sau eclectici; dar scriau cum vorbeau, si scrisul îl numeau icoană, crezând că el trebuie să fie reproductiunea esactă a vorbei; puneau cât mai putine buchi, ba pe unele le mai aruncau si pe deasupra ca să facă economie de timp si de hârtie. Unde să le dea lor prin gând că avem două limbi, una în gură si alta pe hârtie, si că trebuie să vorbim într-un fel si să scrim într-altfel; vorbeau toti aceeasi limbă.”

Advertisements

Leave a Comment »

No comments yet.

RSS feed for comments on this post.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: