Blogul proletarului de tranzitie

July 28, 2013

Filmul romanesc, o absenta sublima

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:50 pm

Am trimis, in ultimul timp, scrisori catre vreo zece case de productie cinematografica din Romania. Mi-am zis: domnule, poate gasesc pe cineva cu autoritatea, timpul si cheful necesare sa-si arunce ochii peste “Reparatia”. E, after all, un scenariu original, cu replici bune (parerea mea) si care presupune o productie cu buget redus. In plus, a luat premiul HBO pentru cel mai bun scenariu de lung-metraj pe anul asta. Avantaje pe toata linia. Evident, nici un raspuns de nicaieri. Indivizilor li se rupe.

In mod normal, prilejul mi-ar fi pricinuit dezvoltarea unui lament in marginea invariabilelor pile si relatii pe care presupun ca trebuie sa le ai ca sa patrunzi in lumea unui studio cinematografic, fie el si romanesc. Atit doar ca, judecind lucrurile la rece, am impresia ca situatia e putin diferita. Te adresezi simultan, dar cu mesaje personalizate, unei duzini de producatori si nu primesti nici un raspuns, nici un refuz, nici un pasaj oficial, nici un rind ambiguu, nici o aminare, inseamna ca nu numai ca nu exista interes pentru filmul tau, dar nu exista interes pentru film in general. Intrebarea care se pune e cum traiesc studiorile astea fara filme. Daca traiesc, inseamna ca nu filmul e sensul cardinal al existentei lor.

Singura ipoteza plauzibila e ca aceste asa-zise case de productie cinematografica sint niste interfete de spalat bani. Odata ca majoritatea au adresa in cite-un apartament din Bucuresti, probabil acasa la vreun domn care vede, anual, douazeci de filme, si pe alea la cinema, in compania unei demimondene. In al doilea rind ca atunci cind apar pe piata filme romanesti, filme care au o medie anuala de productie comparabila cu numarul turistilor care iau la picior stepele Afganistanului, ele vin insotite de generice care titreaza o sumedenie de studiouri, persoane fizice si juridice implicate in opera respectiva. De fiecare data cind vad cite-un film cu cincispreze actori, o multime de scene de interior si filmari cu hand-held camera la realizarea caruia au contribuit o suta de firme, ceva imi alerteaza simtul olfactiv. De citi bani e nevoie ca sa faci asa ceva? Sigur, as putea presupune ca fiecare dintre domnii aia a ajutat productia cu o suma derizorie, citeva sute de lei, conditii in care numarul institutiilor implicate se justifica. Dar pot, la fel de bine, sa presupun ca filmul se face chiar cu o suma mica, insa ca el inseamna in realitate un pretext pentru ca astia sa argumenteze niste profituri de milioane. “- De unde v-au venit banii astia? – Pai am produs, anul trecut, doua filme. Succes covirsitor.” Atit. Si Garda merge mai departe, fara sa ia in calcul faptul ca filmele respective, in afara de faptul ca au mers la doua-trei festivaluri in circuit inchis, nici n-au avut cind sa produca profit pe ecranele romanesti. Money laundering, oricum o invirti. Si daca te excluzi de la niste taxe fiindca ai contribuit la cutare proiect cinematografic, si daca-ti revendici cistig dintr-o sursa care genereaza un profit discutabil.

Nu am rezerve in ceea ce priveste afirmatiile de mai sus; tacerea tuturor acestor studiouri inaintea unei lucrari care s-a dovedit, totusi, notabila, lucru care oriunde altundeva nu se trece cu vederea, imi confirma faptul ca indivizii nu vor sa lucreze decit cu cineva “din interior.” Mai exact cu cineva care cunoaste mecanismul. Orice nou venit inseamna un risc. Orice intrus, o bataie suplimentara de cap. Sigur, poate ai sansa sa faci un film care sa insemne chiar un succes de piata. Dar la ce dracu iti trebuie tie succes? Tu ai nevoie doar de un pretext functional cu care sa-ti argumentezi veniturile din alt business. Explica-i tu cum stau lucrurile unui autor de scenarii nou venit, doldora de idei si de idealuri, vezi daca marseaza la asa ceva.

Ma-ntreb cum sa fac sa le transmit acestor mafioti de Dimbovita ca am un film ieftin, cu impact emotional mare, si ca n-am nevoie de nici un leu profit. Pot sa-si revendice tot ce vor, cind vor si cum vor. Numai sa faca filmul. Asta daca lucrul are logica si sens. Fiindca in zilele noastre nu are neaparat logica sa ii ceri unui producator roman de film sa faca un film.

Advertisements

July 26, 2013

Cine glumeste?

Filed under: Idei personale — proletaru @ 5:37 am

Cu toate obsesia pentru lucrurile politicalmente corecte, americanii au destule show-uri in care-si bat joc de tot ce se poate. “Drunk history”, “Family guy”, “South park” au aratat tuturor ca se poate face umor si relativ la situatii extrem de serioase, eventual chiar la subiecte tabu. Saptaminalul “The onion” nu e nici el mai prejos. Lucrul n-ar fi fost posibil in anii ’70 si ’80, in orice caz nu frust si nu prin ridiculizare. Acest tip de umor critic la adresa uner chestiuni considerate pina intr-un punct inabordabile sub aspect satiric (somajul, religia, problemele rasiale, interventiile militare americane in alte tari, eroii istoriei nationale) s-a nascut undeva la finalul anilor ’90, cind deja se simtea nevoia unor alte subiecte de care oamenii sa faca haz. In prima faza respectivul tip de umor a fost practicat de personajele diverselor desene animate pentru adulti si adolescenti, ulterior l-au abordat artistii de stand-up comedy pentru ca, in cele din urma, el sa devina subiect de seriale si sketch-uri avind ca protagonisti actori consacrati. N-om sti noi azi prea multe despre dedesubturile economiei Statelor Unite, ori despre strategiile americane de urmarire a persoanelor si organizatiilor, dar cu siguranta ii putem urmari pe americani facind misto de ele. Pina la urma metoda e buna: tensiunea tabu-izarii se disipeaza si omul isi ridica o greutate de pe suflet.

Ca romanii au vrut sa fie mai tari si au admis ca politicienii insisi sa devina autori ai satirelor, e de inteles. Inca de la finalul anilor ’40, de cind i-a dezamagit nereceptivitatea americana, romanilor le stau in git umoristii de pe Potomac. Dar romanii s-au dorit originali, si in sensul asta sint, si azi, imbatabili. Astazi ai in Romania nu niste show-uri tari sau niste actori care te fac sa crapi de ris, ci o gramada de indivizi cu functii politice care fac glume care mai de care mai incorecte politic: presedintele, citiva ministri si o stiva de consilieri si adjuncti de la presedintie si de la diverse ministere. Glumele, fie ca sint exprimate verbal, la conferinte de presa ori la suete, fie ca sint postate pe retele de socializare, au totusi avantajul diversitatii. Ele sint de tot soiul: cu poanta, fara poanta, cu perdea, fara perdea, cu stil, fara stil, cu noima si, evident, fara. Si poate ca e bine ca sint, poate ca e rau. Depinde, pina la urma, de cui i se adreseaza, pe cine ranesc si cui ii fac bine. Dar gluma, nu zic nu, e bine sa existe.

Problema principala pe aceasta piata romaneasca a umorului nu e faptul ca exista glume. Nu, domnule! Problema sint autorii glumelor si efectele lor. In America, satira e facuta de actori si are ca efect relaxarea unei viziuni asupra cutarei situatii, viziune care altminteri ar fi fost rigida, crispata, scrisnita. In Romania, satira e facuta de politicieni, ca atare e facuta de acea tagma care ar trebui, in principiu, sa se pastreze serioasa in exercitarea raspunderilor sale. Atunci cind locul actorilor e luat de directori, scenografi si masinisti, piesa devine bizara iar situatia tratata nu devine mai accesibila ci de-a dreptul derizorie. Daca ma duc la teatru si-n locul lui Florin Piersic il vad pe Sebastian Lazaroiu, s-ar putea sa ma enervez si sa-l dau dracului de teatru. Daca in loc de o piesa de Baiesu aflu ca se joaca o piesa de Basescu, e foarte posibil sa vociferez si sa-mi cer banii inapoi. Pina la urma cine merita lasat sa joace si cine trebuie scos afara prin foaier? Niste actori care-si iau rolul hazliu in serios, sau niste politicieni care-si iau rolul serios in deridere?

Lipsa umorului poate fi, o spune si Plesu, semn de prostie. Nu contest. Dar prezenta umorului acolo unde nu-si are locul e la fel.

July 23, 2013

Istoria ca varianta umflata a istorioarei

Filed under: Idei personale — proletaru @ 5:57 am

In revista “Historia”, apartinind celui mai statornic jurnalist “de curte” din Romania, si anume Ion Cristoiu (de la “Scanteia tineretului” si pina la prestatia semi-cotidiana de la B1TV omul a rulat in consonanta cu toate presedintiile romanesti, debutind in fiecare rind printr-o perioada de aparenta dizidenta in care pur si simplu nu reusea sa se deconecteze de vechea conducere si sa se afilieze la cea noua) se face un sondaj de opinie relativ la problema Basarabiei. Oare n-ar fi fost bine, se intreaba autorii sondajului respectiv, sa ne fi luptat cu rusii in 1940 si sa pastram Basarabia? Evident c-ar fi fost mai bine, pentru ca daca le declaram in ’40 razboi rusilor, acum evitam intrebarile inepte ale celor de la “Historia.” Si, evident, vorbeam cu totii ruseste, intercalind din cind in cind in conversatie si cite-un cuvintel in romana, mostenit de la strabuni.

Personal, in linia interpretativa propusa de Lucian Boia, consider ca e periculos sa judeci istoria sub spectrul lui “ce-ar fi fost daca.” O astfel de istorie e riscanta in primul rind pentru ca predispune la raspunsuri facile. Am auzit, de-a lungul multor discutii mai recente ori mai indepartate in timp, ipoteze care mai de care mai fantasmagorice. Daca Stalin pierdea razboiul, intreaga Europa era civilizata si capitalista. Daca americanii veneau in ’48, Romania intrecea majoritatea tarilor occidentale in bogatie si stabilitate economica. Daca Hitler cistiga razboiul nu aveam o problema a rromilor. S.a.m.d. Evident, toate aceste judecati tradeaza nu doar o viziune precara a lucrurilor, ci si o superficialitate care, in ceea ce-i priveste pe romani, tine parca de mostenirea genetica. A nu lua in calcul toti factorii problemei e, in ceea ce ne priveste, o practica nationala. Citi oameni, atitea viziuni, atitea contributii la peticirea unui sac care ramine mereu cu gauri ici si colo.

Sigur, problema Basarabiei e pusa de angajatii “Historiei” cu o anume intentie. Intentia urmeaza cuvintele (tot fara acoperire) emise de presedinte in vizita recenta la Chisinau, cind, intrebat de un partizan al unirii daca aceasta va avea vreodata loc, raspunde ca lucrul, odata cerut, se rezolva fara probleme. Un fel de alternativa prezidentiala la replica functionarelor apatice care populeaza institutiile statului: “Faceti cerere scrisa si depuneti la ghiseul cutare!” Odata cu asemenea replici vivace, presedintele in exercitiu reinstituie si moda bailor de multime. Romanul uitator si basarabeanul neinitiat intr-ale contradictiilor presedintelui de la masa verde au tendinta comuna sa se apropie cu sfiala si curiozitate de un tip relativ sfrijit, chel si cu grimase de om obosit, care spune: “Se rezolva!” uitind cine e, de fapt, respectivul. De fapt cine n-ar face-o? Cine, intr-o tara agrara, n-ar vrea sa se apropie de demnitarul care-i intinde mina dupa ce tocmai a strabatut, pe jos, o tarla? Politicienii din guvern sint prea citadini, prea seriosi, prea indepartati, prea multumiti de cifre care risca, in curind, sa devina irelevante. Si prea penibili in asa-zisa lor “activitate.” Eu unul, de pe margine, nu vad decit o singura activitate: a tipului care trece rapid de la frac la tricou promitind, pe oriunde trece, ca atita timp cit el si partidul lui nou-nascut vor supravietui, va exista si mincare, si recolta, si justitie, si bani europeni, si unire cu Basarabia. N-are importanta ca nici una nu exista si ca probabil nu vor exista niciodata. Are importanta faptul ca, exact ca in versurile lui Paunescu, un actor imbracat in voievod, cu mantie si scut, s-a asezat, alaturi de oameni, la coada la piine. Romanul are tendinta, in asemenea companie, sa uite unde se afla.

E ciudat ca, cu atitea patalamale profesionale, nici unul din liderii guvernului nu cunoaste un minimum de pshiologie nationala. Chestia o sa-i coste scump. Dar pe mine timpenia lor o sa ma coste si mai scump. Ca atare va intreb: care aveti un ceas desteptator bun si, mai ales, zgomotos?

Next Page »

Create a free website or blog at WordPress.com.