Blogul proletarului de tranzitie

June 17, 2013

Bunicul

Filed under: Idei personale — proletaru @ 8:18 am

Pe bunicul Pavel, din partea mamei, in casa caruia imi petreceam aproape fiecare vacanta a scolii primare si a gimnaziului, l-am iubit o vreme mai mult decit pe tata. Pur si simplu il vedeam mai des, ii apreciam povestile mai mult, ca sa nu mai vorbesc de locurile in care ma ducea – pe hotar, de paza la pepeni, de paza la porumb, la siloz ori la moara; locuri exotice si neasemuite pentru un citadin ca mine. Dupa ce am terminat liceul l-am vazut din ce in ce mai putin, iar dupa anul 2000 vizitele in casa bunicilor devenisera atit de rare si de scurte incit o medie nu mai era posibila; ici si colo un sfirsit de saptamina, ori o vizita in fuga, pe parcursul a 24 de ore. Desi traiau, fara sa fi devenit “teribil” de batrini, bunicii devenisera pentru mine un fapt al trecutului.

Revazut ulterior, in rarele momente cind reintram in tara, bunicul nu mai semana cu cel din copilaria mea. Incet-incet devenise umbra bunicului gospodar, vinjos si hotarit de odinioara. Odata cu trecerea virstei de 85 de ani incepuse, tot mai acut, sa se strecoare in sufletul sau teama de moarte. Suferind de o aritmie cardiaca atipica, se apropiase in citeva rinduri de moarte, insa nu voise sa-i cedeze. Se agata cu viata cu disperare, cu o spaima pe care i-o vedeam in ochi si in tremurul miinilor, spaima pe care nu si-o ascundea nici in cuvinte. Inghitea pilule de toate culorile, isi lua tensiunea de citeva ori pe zi si de fiecare data cind ma apropiam de el sa punem lumea la cale, se folosea de prilejul discutiei ca sa strecoare si citeva ginduri despre moarte. O tema care devenise, pentru el, inevitabila; si cred ca in virtutea unei superstitii inconstiente ori, poate, constiente, avea impresia ca punind problema proximitatii mortii atit de acut, avea s-o pacaleasca. Inca o zi si inca o zi.

Cu acest nou fel de a fi al parintelui mamei mele nu m-am putut obisnui deloc. Eram obisnuit cu vremea in care bunicul Pavel statea fara teama pe marginea hotarului, in puterea noptii, pazindu-si recolta, intr-o vreme in care paznicii asociatiilor refuzau sa isi faca datoria de teama hotilor; eram obisnuit cu vremea in care bunicul Pavel urca de unul singur sacii plini de porumb in hambar, pentru ca apoi sa-i urce in caruta tot de unul singur, pentru a-i duce la moara; eram obisnuit cu vremea in care bunicul pleca dimineata cu tot soiul de animale la tirg, pentru a reveni noaptea, cu cistigul zilei, nesuparat de nimeni si de nimic. Si cit de improbabila parea vremea aceea acum, cind inaintea mea statea un om inspaimintat si inlacrimat iau eu contemplam la rindul meu, cu groaza, perspectiva chinuitoarei batrineti!

Drept consecinta, mi-am imaginat mereu ca bunicul Pavel va avea parte de o moarte teribila, de o lunga agonie in care se va lupta din rasputeri sa scape din ghearele neantului, spre durerea si disperarea celor din jur. E un fel de a spune ca mi-am imaginat. N-am facut, de fapt, decit o inferenta anosta si stingace. In realitate lucrurile au stat altfel: bunicul meu s-a trezit ieri dimineata linistit si senin si a inceput sa vorbeasca despre sine la persoana a treia. A spus: si pe el l-am vazut stind intins pe pat, teapan. Pe cine? Pe el, pe Pavel. Atunci, dumneata? Eu eram deasupra. Deasupra unde? In lumea mortilor; iar ei erau multi. Puzderie de morti. Ai visat. Nu. Ai visat. O fi visat el. Dupa care a cerut haine si s-a imbracat de unul singur, cu miscari incete, indelungi. Si-a incheiat cu grija fiecare nasture al camasii. Apoi a mincat bine si s-a intins pe pat, raminind nemiscat. Fara lupta, fara agonie. Dimpotriva, cu o expresie resemnata a chipului. Poate chiar cu multumire de sine.

Am motive sa regret ca matusa mea nu l-a lasat, in dimineata de ieri, pe bunicul Pavel sa-si depene integral povestea. Credea ca avea de-a face cu un delir. Mie mi se pare, dimpotriva, ca lui Dumnezeu i s-a facut mila de bunicul meu si l-a scos, o vreme, din trup, plimbindu-l in lumea sufletelor. Cine stie cite ne-ar fi putut spune, ce ne-ar fi povestit cu inocenta proaspat regasita a Celuilalt. Calatoria asta i-a alungat temerile. Spaima de moarte nu ti-o vindeca decit credinta ca moartea nu e sfirsitul definitiv, insa bunicul meu n-a avut niciodata credinta asta. Niciodata, pina ieri dimineata. Niciodata, pina sa se fi privit pe sine din afara trupului. Din afara lumii lui Pavel, fie-i tarana usoara!

Credeti ce vreti, insa eu stiu cum stau lucrurile. Bunicul meu a calatorit in lumea ingerilor. Fara metafore. De murit a murit dupa aceea.

Dupa ce s-a intors, adica.

Advertisements

Leave a Comment »

No comments yet.

RSS feed for comments on this post.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Create a free website or blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: