Blogul proletarului de tranzitie

June 30, 2013

Petrecerea continua

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:19 am

De citeva zile, echipa de hockey a orasului Chicago, The Blackhawks, a cistigat habar n-am ce finala din cadrul nu stiu carui campionat. In seara victoriei (luni), pe strazi s-au perindat citeva sute de mii de oameni care au urlat tot soiul de lozinci pina in jurul orei patru dimineata. Masinile au claxonat, barurile s-au umplut, parcurile au fost ticsite de lume. Au urmat trei zile de relativa acalmie, dupa care vineri circulatia s-a inchis in centrul orasului pentru a face loc undei parade in onoarea echipei. Parada la care au participat, iarasi, sute de mii de oameni. Incununarea evenimentului au reprezentat-o, iarasi, chefurile, betiile si “afterparty”-urile. Urletele de bucurie (sau nu, caci de la un anume nivel al decibelilor emisi nu mai poti preciza cu excatitate daca urletul e de bucurie, de durere, de atac ori de dorul salbaticiei) au continuat. Azi e simbata, insa pot adauga fara rezerve, cu aplombul lui Toma Caragiu: petrecerea continua.

Evident, eu, biologic alcatuit sa nu ma manifest prea puternic nici in bucuriile care ma vizeaza, n-am putut vibra cu nici un chip la bucuria generalizata a oamenilor din Chicago. Dimpotriva, am gasit in toate aceasta suma de sunete stradale, o enorma sursa de iritare. Daca mergi pe firul evenimentelor, manifestarea insasi ti se pare nechibuzuita, stupida si plata. Acelasi tip de reactie, aceleasi tumbe, aceeasi veselie deplasata. Dupa parerea mea, faptul ca o anume echipa cistiga un meci important ar justifica, cel mult, o stare de mindrie pentru co-nationalii ori conorasenii trupei, depinde de nivelul competitiei. Ori faptul ca sari in sus de bucurie si esti gata sa te manifesti astfel citeva zile in sir in conditiile in care realizarea si contributia ta fizica la aceasta victorie este zero, tine de patologic. E un tip de transfer al performantei pe care il vad ca fiind eminamente pernicios; odata pentru ca ai, efectiv, senzatia ca victoria echipei de la televizor e una personala, pierzind contactul cu realitatea ta proprie si imediata. In al doilea rind ca dobindesti sentimentul ca e suficient sa fii fan al unui grup sportiv pentru a realiza ceva in viata. Nu exista nici o tendinta spre auto-perfectionare pentru ca nu exista componenta de “auto”, de dezvoltare proprie. Eul ramine intr-o zona de autosuficienta frusta, in vreme ce nadejdile viitorului se leaga, fals, de altcineva. De altii.

Ma gindesc cu groaza ca aici, in America, in fiecare saptamina e cite-un prilej de facut tumbe si urlat neomeneste celebrind cite-o asociere cu “echipa”, cu marele team. Personalitatea se uita, scufundata intr-o lume pestrita si diversa cu aparente de solidaritate si ritmuri fraterne, dar altminteri nociva. E Superbowl-ul, e 4 Iulie, e Lollapalooza, e Memorial Day, e St. Patrick’s Day, e Days of Chicago, Days of New York, Days of Boston, Days of L.A. Sute de motive de-a iti abandona insusirile proprii in favoarea gloatei. Sute de motive de a te asocia unui val care niciodata nu produce nimic altceva decit redundanta si asasinarea personalitatii. Si pina la urma who cares?

I care. Daca-mi da multimea voie, I care.

June 28, 2013

A purta, in ranita, bastonul de psihanalist

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:09 am

Fiindu-mi necesar ajutorul fostei profesoare de scenaristica pentru traducerea in engleza “vandabila” a Reparatiei, scenariul de lung metraj a carui versiune in romaneste s-a dovedit apreciata de critica (Cristina Corciovescu, Mihai Chirilov, Lucian Georgescu), m-am decis sa ma inscriu la un alt curs al respectivei doamne. E un curs de literatura feminista intitulat “Vieti de femei in literatura”, urmarind sa aduca in atentia studentilor cazul citorva femei care au emancipat literatura moderna printr-un tip de proza, poezie ori dramaturgie in care si-au introdus experiente autobiografice, mai toate avind, de pe urma scrisului lor indraznet, probleme cu cenzura. Daca cineva mi-ar fi zis acum citiva ani c-o sa ajung cindva sa frecventez un curs de literatura feminista platit cu aproape patru mii de dolari (pe care sa nu aveti senzatia ca-i am!), l-as fi trimis la plimbare cu deriziunea de rigoare. Insa omul care trece prin multe invata si mai multe. Acum n-as spune nimic nimanui, indiferent ce absurditate mi-ar prezice. Viata mi se prezinta in culori atit de ciudate in ultima vreme incit am ajuns sa ma consider, realmente, susceptibil sa trec prin orice imprejurare, oricit de imposibila ar parea. Sa ma sui intr-un sequoia imbracat in indispensabili, sa cint romante pe metrou, sa halesc muste si viermi de matase, sa ma mai casatoresc odata ori sa mor inecat cu un os de peste, you name it. I might just be up for it.

Ceea ce m-a impresionat la cursul asta, pe linga niste dame trecute si supraponderale care au luat loc la masa si, dupa ce-au pufait emfatic, si-au pus alaturi niste teancuri de carti pe care intentionau sa le discute in clasa dupa ce terminarea intervalul de curs, au fost cerintele doamnei profesoare in cauza (cea cu traducerea) care, intr-un acces swedenborgian, ne-a cerut sa tinem de-a lungul intregului un semestru un jurnal de vise. Sa punem caietul linga pat si sa notam, proaspat treziti, lucrurile gindite in starea de somn ori somnolenta, pentru a nu le pierde mai apoi. Experimentul, spune ea, s-a facut cu succes si in alti ani, iar studentii au prezentat in clasa niste idei de-a dreptul fulgurante. Exista un mare potential literar in imaginile acelea, chiar daca nu-l intuim, a adaugat ea surizatoare. Pe mine, in momentul respectiv, ma framintau doua idei. Una era de ce dracu ar vrea sa stie cineva ce si cum visez eu, iar a doua era cam in ce masura o linie de text confuz ar putea genera literatura. Ma gindesc la Descartes, trezit din somn si ingaimind: apa… foc… in fine, fragmentele disparate ale visului care avea sa-i dea de furca multa vreme dupa aceea. De unde pina unde sint scintilatiile cerebrale sursa de literatura?

Daca ar fi sa pun tendinta asta psihanalitica in legatura cu ceva, ar fi nu cu literatura ci mai degraba cu fenomenul Big Brother. Toata tara asta e o uriasa retea de informatii; un numar inserat intr-un computer releva tot ce se poate despre cineva anume in afara de gindurile lui. Pentru asta e nevoie de o retea mai fina, de analisti, oameni care examineaza cit e ziua de lunga ce maninca cutare, ce citeste, cu cine se intilneste, cum isi petrece timpul liber. Informatiile sint scoase din proportii si din context si azvirlite departe, in marasmul interpretarii, de unde nimic nu mai iese niciodata asemanator cu intentia prima; cuvintele se spun si se preiau, se reproduc perpetuu, mereu altele, mereu inconjurate de alte cuvinte, de alta informatie, de alt context. Gindirea omului si, in cele din urma, limbajul, sint exploatate furibund, de cele mai multe ori impotriva celui care a gindit si a vorbit. Pina la urma textul nu mai are importanta, subtextul va ajunge sa se revolte impotriva textului, ajutat de armatele de traducatori ale intelesurilor “autentice”.

Mi-e greu sa-i spun profesoarei mele ca nu vreau sa particip la micul ei joc psihanalitic; pina acum s-a vadit destul de dornica sa ma ajute cu replicile in engleza ale scenariului meu. Cred ca in materie de jurnal de vise o sa-i servesc, saptaminal, cite ceva din “Caietele” lui Cioran. Sper sa nu ma trezesc la finalul cursului chemat la psihologul facultatii pentru o intrevedere. Sincer, n-as sti ce sa-i spun. Nici Cioran n-ar fi stiut. Dar el nu traia in America Marilor Spaime.

June 24, 2013

Opera ca subtext

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:06 am

60 de intelectuali din Bulgaria au semnat un document prin care iau atitudine impotriva coruptiei generalizate, incepind cu structurile politicii de virf. Oamenii s-au saturat de modelul plutocratic al conducerii, de caste, de spert, de reforme inexistente, si au dorit sa-si lege numele de un manifest care sa le spuna politicienilor bulgari “Destul!” Gestul nu s-a nascut din senin, ci e un simptom al nemultumirii iscate de numirea unui tip bogat si influent, cu destule probleme de imagine si de morala, la conducerea agentiei interne de securitate. Deocamdata n-am aflat daca gestul intelectualilor bulgari a inregistrat vreun ecou. Ma cam indoiesc c-o sa aiba vreunul. Daca, insa, acest protest al intelectualilor va fi susceptibil sa scoata cetatenii in strada, am convingerea ca Bulgaria are, din nou, un motiv sa treaca in fata Romaniei in ceea ce priveste practicile pamintului.

Sincer, mie mi-a cam scazut increderea in capacitatea intelectualilor de a gestiona un act relevant pentru tara si pentru mase. Nu ma refer numai la intelectualii romani, insa ma refer in special la ei. Dupa actele de dizidenta din anii ’80 ale citorva intelectuali autohtoni, acte care, cu toata secretomania de atunci, au insemnat efectiv o revitalizare a energiei romanesti, o cristalizare a nazuintelor majoritatii romanilor, anii ’90 n-au mai adus nimic relevant. Foarte putini oameni de cultura s-au solidarizat cu fenomenul “Piata Universitatii”, si mai putini s-au solidarizat in conjunctura de atunci a protestului anti-mineriade, dupa cum extrem de putini s-au grupat, ulterior, in apararea scolii romanesti ori in condamnarea politiei politice, si ea resuscitata in ultimul timp cu brio. Faptul ca acum, dupa douazeci de ani de la revolutie, ies la rampa niste intelectuali care agita ideea mineriadelor, a neocomunismului, a subminarii statului “de drept” lucreaza exact impotriva respectivilor: e penibil sa vorbesti tardiv de niste realitati care, atunci cind le-ai trait, nu te-au tulburat suficient incit sa faci fronda impotriva lor. Si penibil e s-o faci si la comanda, pentru ca daca exista in lumea asta un lucru care da sens intelectualului in egala masura cu opera lui, e libertatea lui de gindire. O mare parte a intelectualitatii romanesti si-a compromis aceasta libertate a spiritului. Odata prin apropierea de politica, eminamente nociva, si in al doilea rind prin renuntarea la literatura si la arta. Constat cu tristete ca scriitorii romani scriu tot mai putin iar artistii se implica din ce in ce mai putin in arta. Doar priceperile pe care si le descopera in materie de politica si sociologie par sa fie nelimitate.

Are Camil Petrescu o piesa, proasta de altminteri, dar bine intentionata, intitulata “Caragiale in vremea lui.” Acolo isi propune sa explice de ce in urma unor scriitori de talent enorm, de talia lui Eminescu, Slavici ori Caragiale, au ramas si niste texte politice de calitate si originalitate indoielnica. Dupa 1880 a scrie articole politice la comanda era un business adjudecat de multi scriitori, fie consacrati, fie urmind sa se consacre ulterior. Unii le semnau, altii nu. Unii erau aproximativ statornici, altii nu ezitau sa treaca, dupa citeva saptamini sau luni, la o gazeta “a puterii”, care platea mai bine, schimbind astfel radical continutul textelor proprii. Contradictia in opinii era la ordinea zilei. Iar autorul piesei concluzioneaza, amar, la un moment dat, ca adesea pentru a putea supravietui si pentru a putea da lumii creatii autentice si de anvergura, prostitutia literar-politica e o optiune aproape de neevitat pentru scriitori. E pretul succesului. Pierderea credibilitatii e pretul operei, prin urmare al succesului.

Poate nu e mare lucru credibilitatea asta, sau nu e unul esential in raport cu opera cuiva. Dar simpatia maselor nu se prea poate cultiva altminteri. Accepti sau nu, cititorii de beletristica din ziua de azi sint mult mai putini decit cititorii de blog. Opinia abstracta trece mult in urma optiunii publice de aderenta la cutare partid. Nu stiu cum se va comporta publicul bulgar in raport cu documentul celor 60 de intelectuali din tara vecina, insa nu pot decit sa-mi imaginez ca un manifest politic, oricit de grav, al intelectualilor romani de astazi ar stirni zimbete all around.

Si, in ceea ce ma priveste, putina tristete.

Next Page »

Create a free website or blog at WordPress.com.