Blogul proletarului de tranzitie

May 7, 2013

Lipsa la apel (o luna)

Filed under: Idei personale — proletaru @ 4:25 am

Mai mult sau mai putin intempestiv (caci planul, in formula lui ideala, perspectiviza un asemenea voiaj cindva pe inceputul toamnei), va anunt ca plec in tara peste citeva zile si ramin acolo pina la inceputul lui iunie. Printre altele, voi lansa in Cluj cartea “Scoala sofista si mostenirea sa in filosofia occidentala”, Editura Grinta, 2013. O carte foarte tare, zic eu, care inaugureaza o serie de crosee si upercut-uri la adresa unor exegeti de filiatie platoniciana care n-au vrut nicicum sa-si largeasca orizontul interpretativ desi aveau motive s-o faca. In cartea asta expun motivele cu pricina si, pe aceasta cale, ii si mardesc pe indivizi.

O carte despre box, asadar. Sanatate si sa ne auzim (citim) cu bine luna viitoare!

Advertisements

May 4, 2013

De Paste, despre suferinta copiilor

Filed under: Idei personale — proletaru @ 5:40 am

Sint o gramada de copii nefericiti pe la televizor. Daca as face o statistica si as considera ca aceste cazuri de copii bolnavi, raniti, parasiti, abuzati ori condamnati la mizerie care ne sint aduse inainte la stiri, la talk-show-uri si in anunturile umanitare, in numar de circa zece pe zi in saptaminile normale si treizeci-patruzeci-cincizeci in preajma sarbatorilor, cu frati si cu surori, reprezinta numai unu la suta (ceea ce e generos), ar rezulta ca in tara sint cel putin trei mii de cazuri de copii suferinzi. Probabil ca, in realitate, sint patruzeci-cincizeci de mii de copii care n-au parte de copilarie in Romania. Lucrul nu e, cum zice presa, alarmant, ci de-a dreptul grotesc. E grotesc pentru ca releva de primitivismul care e prezent in continuare in Romania: spitale nedotate, dezordine in sistemul asigurarilor medicale, dezordine in sistemul de protectie al celor mici. Si alcool cit cuprinde, caci daca e sa judeci la rece majoritatea situatiilor nefericite din familiile unde copiilor nu le este ingaduit un trai normal, alcoolul face legea.

Constat ca desi exista un stereotip al presei romanesti, mai ales al celei televizate, si anume faptul ca in jurul sarbatorilor se inmultesc emisiunile care prezinta suferinte, cu accent pe suferinta copiilor, problema e totusi nerezolvata la nivelul necesar. Emisiunile astea fac sa vibreze citiva crestini, majoritatea amariti la rindul lor, care pun mina pe telefoane si pe portofele si fac o cheta pentru sarmani. Insa ele rateaza tinta reala, si anume sensibilizarea in masa a oamenilor cu putere politica. Astia, de regula, nici nu deschid televizoarele de Pasti ori de Craciun, pentru ca sint prea ocupati sa se dea cu schiurile la Sinaia sau in barci la Neptun. E drept ca televiziunile nu-si propun nici ele o asemenea tinta, cu atit mai mult cu cit audienta lor nu e generata de guvernamentali ci de nevoiasi. Dar e interesant cum, dupa fiecare sarbatoare, de ani de zile incoace, nu vezi nici macar un parlamentar care sa vrea sa demareze ceva in domeniul sanatatii generale sau al protectiei copiilor. Nimeni nu se uita, nici macar in treacat, la asa ceva. Nimeni nu se revolta.

S-a spus mereu, de la Revolutia Franceza incoace, ca marile probleme de stat se rezolva cu legislatie precisa si cu calm. In Romania legislatia e imprecisa pe cit se poate, insa calmul e omniprezent. Ma gindesc insa ca, uite!, exista si probleme care nu trebuiesc tratate cu calm. Dimpotriva, in cazul acestora calmul e nociv, caci nu poti face calcule la rece pe suferinta unui copil. Oricine poate sta si privi impasibil sau cu putina, graduala condescendenta la situatiile extreme de saracie si boala pe care televiziunile le aduc inainte-i, e in primejdie. Spiritul lui e in primejdie, si nici trupul nu-i e departe de ea. La fel se intimpla cu cei intelectualmente obtuzi, care judeca numai cazul dinaintea lor. Pe mine ma ingrozeste si numai gindul ca un episod tragic din viata unui copil e multiplicat pina la absurd, el revenind sistematic in viata aceluiasi copil dar si intimplindu-se, in fiece minut, in fiece ora, si altor copii.

Imi povestea matusa mea, deunazi, de pregatirea pentru moarte a unui copil cu leucemie, in virsta de vreo treisprezece-patrusprezece ani. Organismul, obosit sa mai lupte, il condamnase sa-si traiasca ultimele zile pe un pat, acasa, in asteptarea mortii. Parintii ajunsesera si ei – tiranica sentinta! – in situatia de a ii supraveghea copilului ultimele clipe, de-a pendula neincetat intre rugaciunile de aminare a mortii si cele de grabire a ei. Copilul care, dupa spitale, tratamente si suferinte de neinchipuit, isi intelege starea si intelege vecinatatea mortii, are insa acea putere pe care numai copiii o au de a transforma moartea intr-un obiect de discutie oarecare. Le explica parintilor cum trebuie sa arate sicriul, cum trebuiesc ornate camerele si dispusi apropiatii care vin sa-l privegheze. Stie si cuvintele care ar trebui rostite: simple, fara afectare, fara fals rafinament. Intelege si discuta aceste detalii cu parintii lui, evocindu-le singurul lucru cu adevarat superior intr-o astfel de imprejurare: ca si moartea e un lucru firesc si necomplicat, caruia nu trebuie sa-i dea cu adevarat atentie. Nu moartea trebuie urmarita cu atentie, ci sfaturile copilului, spusele lui, invatatura lui. El insusi se intrupeaza in sfaturile sale, el insusi se intrupeaza in acest model de asertiune a mortii ca fapt de viata. Lucru insuportabil. Si sublim.

Invatatura unui copil suferind e, fara indoiala, mai pretioasa decit aceea a o mie de politicieni geniali. Din pacate si o astfel de comparatie e imposibila in Romania, unde nu exista nici macar un politician de bun simt.

Blog at WordPress.com.