Blogul proletarului de tranzitie

April 30, 2013

Cum e cu meritocratia

Filed under: Idei personale — proletaru @ 5:14 am

Citesc impresiile lui Mircea Miclea, fost ministru al educatiei, asupra nepotismului. E grav, domnule, zice respectivul, fiindca mor ideologiile si in locul lor apar promovari pe criteriul preferintei si al legaturii de singe. In loc ca numirile in functii sa urmeze fie o ierarhie ideologica (dialectica de partid, cu alte cuvinte!), fie performanta in cutare specialitate al candidatului, ele urmeaza traiectoria umorilor si a cumetriilor. Situatia e specifica si Estului indepartat, de pilda Indiei, unde majoritatea functiilor si le adjudeca neamurile sus-pusilor. Regula castei, de sorginte primitiva, pare sa fie imbratisata si de societatile mai civilizate care, utilizind-o, demonstreaza ca nu vor sa accepte dimensiunea global-orientata a nediscriminarii si a meritului profesional.

Romanii, cu alte cuvinte, trag tare sa-i ajunga din urma pe indieni, in vreme ce pretutindeni in Occident promovarile sint pe criteriul meritelor. Dupa parerea mea, acest mod de a vedea lucrurile e fals si idealist. Marea majoritate a romanilor ajunsi in Occident vor putea afirma contrariul, cu exemple dintre cele mai solide. In primul rind, Occidentul insusi, in ciuda vederilor sale “contractualiste”, post-Rousseau, e mare amator de pile si cunostinte in politica angajarilor. Nu spun ca nu conteaza specialitatea celui care intra intr-o institutie occidentala, insa scopul occidentalilor – de altminteri declarat – este acela de a construi firma in jurul oamenilor si nu de a grupa, pur si simplu, niste indivizi in jurul firmei. Se doreste ca, in masura posibilului, angajatii existenti sa-si recruteze prieteni ori cunostinte de specialitate similara, pentru a realiza astfel nucleul “familial” al firmei. Se considera ca o firma unde toti se cunosc si se simt ca acasa e una care da randament. Iar daca angajarea ramine, totusi, la nivelul sefului ierarhic, componenta obiectiva a interviurilor pe care le va conduce va fi, si ea, discutabila. Experienta, in Occident, se masoara in hirtii si patalamale. Interviul e pentru a vedea cum arata si cum se prezinta omul, precum si cum anume poti comunica cu el. Testul subiectiv e, pe departe, cel mai pretios.

Cit despre nediscriminare, hai sa fim seriosi! Sint pline taxiurile New York-ului de romani cu masterat in diverse domenii. Firmele de real estate ale Americii se pot lauda cu personal calificat romanesc venind din cele mai interesante domenii: doctori, matematicieni, ingineri sau istorici par sa-si fi reunit fortele pentru a face revolutie pe piata imobiliara de dincolo de Atlantic. Spitalele Irlandei si Marii Britanii au fost si ele umplute de personal calificat romanesc, muncind pe pozitii de infirmieri si personal auxiliar. Fireste ca exemplele nu se opresc aici.

Chiar intervievindu-i pe romanii de succes din strainatate, constati ca nu sint multi cei care lucreaza in domeniul pregatirii lor. Poate ca au parte si de cistiguri si de succese, insa nu pentru ca au fost acceptati de sistem in cimpul pregatirii lor originare. Uneori sistemul a facut, printr-o atare discriminare, minuni, iar cei care s-au putut adapta unei munci de alte naturi au putut acumula si acolo, ani mai tirziu, succes profesional. Dar nu cred ca e cazul sa luam minunile sistemului drept un model al repartizarii profesionale ideale. Occidentul nu e meritocrat in proportie mai mare de zece-douazeci la suta, raportat la fiecare tara cu experienta in capitalism. Si nu va fi niciodata meritocrat in proportie mai ridicata.

Mircea Miclea n-a subliniat corect ceea ce era de subliniat in aceasta afacere. Situatia Romaniei nu e penibila pentru ca unii isi numesc nevestele, finii si prietenii acolo unde au acces, fiindca norme de comparatie se vor gasi, in acest sens, si cu Orientul si cu Occidentul. Situatia Romaniei e penibila fiindca aici nimeni nu vrea sa munceasca. Nu-si baga cineva nevasta undeva unde e de lucru, ci undeva unde e comod. Nu cistigul adjudecat in familie e tinta principala, ci lenea perpetua a castei. Cistigul romanesc nu se obtine, oricum, din salariile comune, ci din ciubucaria pe care ti-o permite postul. Neamurile nu vor fi niciodata numite acolo unde e de lucru (chiar daca postul ar aduce venit substantial), ci acolo unde e de lenevit. Daca in India oamenii mai stiu sa munceasa, fie si in posturi ocupate dinastic, inseamna ca tot sint cu un cap deasupra alor nostri.

Hai, nenea Miclea, sa ducem analiza pina la capat! Nu?

Advertisements

April 28, 2013

Topul Dilemei

Filed under: Idei personale — proletaru @ 7:08 am

In “Dilema Veche” a aparut un top al celor mai detestati intelectuali din Romania. Intr-o analiza sumara a motivelor pentru care respectivii ar fi devenit obiectul oprobriului public, autorul face un soi de mini-rechizitoriu in cheie ironica din care reiese ca Andrei Plesu e detestat pentru ca e intelectualul lui Basescu, pentru ca e filogerman, pentru ca a luat exemplul lui Adorno cu “Minima Moralia”, Patapievici e detestat pentru ca sustine valori anti-romanesti, Cartarescu e detestat pentru ca scrie prea mult si pe ne-intelesul lumii, basca faptul ca scrierile au alura pornografica, Gabriel Liiceanu supara pentru ca e moralist si incruntat iar Tismaneanu enerveaza pentru ca da lectii de democratie americana pe banii statului roman. Una peste alta, tonul e suficient de ironic iar textul, scurt altminteri, are destula amuzanta cordialitate incit sa inteleaga toti cititorii “Dilemei Vechi” ca scriitorii prezenti in rindurile de mai sus isi asuma aceasta nou-dobindita conditie de dizidenti ai culturii romane cu fruntea sus, uniti de o afectuoasa fronda. Niste oameni controversati care se simt bine in pielea lor. Ce vreti mai mult?

Topul respectiv, a carui prezentare recunosc ca nu mi-a displacut, reuseste foarte bine ceea ce isi propune: sa distorsioneze cauzele pentru care cei cinci intelectuali ar fi detestati. Odata pentru ca pseudo-problematizeaza. Sint convins ca nimeni nu-i detesta cu adevarat pe acesti oameni care, unii la rastimpuri anumite, altii foarte recent, au devenit niste embleme ale Romaniei. Nu-l vad, realmente, pe Patapievici calcind trotuarul cu groaza pentru ca vreo gospodina e gata sa-l ia la tir de oua de la balcon. Nici pe Tismaneanu, desi se pretinde constant amenintat cu moartea, nu-l vad agresat pe casa scarilor de vreo huiduma comunistoida. Si, oricit ati vrea sa luati subiectul la interpretari de nuanta, in Romania exact asa se manifesta detestarea cuiva; romanii care se urasc intre ei se incaiera, se baga unii pe altii in procese, isi zgiriie masinile, isi otravesc animalele, isi darima casele unii altora. Polemica e vax, e apa de ploaie, e buna pentru ziare si talk show-uri. Realitatea apartine ciomagului. Si cred, literalmente, ca dintre personalitatile publice foarte putini oameni au ajuns sa intruneasca acea mobilizare neaosa a urii care sa-i ridice romanului parul in cap cind ii vede. Politicienii care polarizeaza astfel de senzatii sint numarabili pe degetele unei miini; sint convins ca realizatorii TV si oamenii din fotbal ii surclaseaza cu virf si indesat.

In al doilea rind, daca exista, totusi, o aversiune impotriva celor cinci intelectuali enumerati, ea n-are legatura nici nici cu modul lor de a se exprima in scris, nici cu textele lor. Are legatura cu felul in care-si afiseaza afinitatile din spatiul public. Are legatura cu stabilitatea opiniilor proprii sau, dimpotriva, cu concesiile pe care respectivii scriitori le fac unor oameni, unui cerc al societatii, unei structuri politice. Astfel de concesii au transformat scriitori de forta precum un Gorki, un Beniuc sau un Sadoveanu in autori cel putin discutabili, aruncindu-le si productia literara intr-un con de umbra. Nici azi lucrurile nu stau mai bine pentru marii intelectuali romani. Pseudo-problematizarea, fie ea si simpatica, nu-i ajuta, caci nu Basescu e problema lor, ci felul in care ei insisi s-au raportat de-a lungul timpului la realitatea politica.

In timp, Andrei Plesu si Vladimir Tismaneanu au stat si de o parte si de alta a baricadei politice. Tismaneanu are la activ lucrari si despre democratia iliesciana si despre contestarea acesteia. Cindva, in scrierile sale, Andrei Plesu a criticat la omul de rind golaneala, descurcareala, cliseul, limbajul de lemn, aroganta, ca ulterior sa dobindeasca senzatia ca suma acestor defecte reprezinta totusi, o calitate, atunci cind ele se intrunesc intr-un anume politician. Si tot cindva Patapievici a dezavuat, in “Politicele” sale, mercantilismul si ciubucaria poporului roman, pentru ca odata ajuns la conducerea Institutului Cultural Roman sa inchida ochii la aceleasi metehne. Sub acelasi unghi al contradictiilor, nu pot sa nu ma gindesc la paradoxul Cartarescu. Mircea Cartarescu nu s-a simtit oprimat politic in anii ’80 cind, cu tot talentul lui imens, era constrins sa lucreze intr-o scoala oarecare, insa anul trecut, pentru taierea unor indemnizatii, s-a grabit sa se lamenteze in presa occidentala in legatura cu totalitarismul romanesc.

Exista convingerea, incetatenita din pacate in rindurile multor reprezentanti ai artei si gindirii romanesti contemporane, ca de vreme ce comunismul si fascismul au sucombat, afilierea la o tendinta politica, oricare, impreuna cu privilegiile survenite de pe urma unei atari aflieri sint acceptabile. In ochii acestor oameni doar extremismul e susceptibil de a fi pedepsit. Si totusi politica extremei nu e mai putin condamnabila decit politica viciului. Iar politica viciului e prezenta pretutindeni in Romania si naste complicitate in majoritatea sferelor. Atunci cind stii cu ce partide ai cu adevarat de-a face, cind stii cine sint politicienii “de profesie”, te doare sa-i vezi pe oamenii pe care-i stimai facind tot soiul de partizanate. Pe mine, unul, ma deranjeaza cind Mircea Diaconu, in loc sa ma amuze intr-un film ca lumea, vine sa-mi explice cum e cu guvernarea. Ma enerveaza cind Andrei Plesu gaseste subit, dupa ce l-a condamnat definitiv pe Victor Ponta pentru plagiat si subdotare profesionala, ca acesta are sansa redemptiunii si ca are mare potential politic. In locul unei exegeze de specialitate primesc un articol care suna ca o comanda la taxi. Ma enerveaza ca Socaciu s-a lasat de cintat si debiteaza penibilitati dintr-o functie politica pentru care nu are chemare. Nu-mi convine nici dizidenta pe bani a lui Mircea Cartarescu si nici expertiza in socialism politic a profesorului Andrei Marga. Nu contest, poate ca oamenii astia au ceva de spus si in politica. Dar, sincer, cu ce pret?

April 26, 2013

Scoala romaneasca si productia ei la hectar

Filed under: Idei personale — proletaru @ 7:07 am

Tocmai am citit, pe un blog, o masiva analiza a unui soi de confrate pe numele sau Mihai Maci (confrate in sensul in care si el si eu am absolvit filosofia la Universitatea din Cluj, el fiind, probabil, putin mai in virsta decit mine; nu ne-am cunoscut dar sint convins ca avem prieteni comuni si, de ce nu, poate chiar preocupari comune). Analiza e facuta in marginea scolii romanesti si in marginea ideii de schimbare care se tot preconizeaza in ceea ce-o priveste (de o prea indelungata vreme, as spune). In esenta, Mihai Maci vrea sa raspunda intrebarilor: de ce nu se schimba nimic, si de ce anume scoala romaneasca fie produce, fie da senzatia ca produce timpiti. E drept ca, facind o incursiune prin toate spatiile pe care le frizeaza problema (economic, social, stiintific, ambiental, temporal), exegeza a ocupat la vreo mie de rinduri. Sa fiu sincer, cred ca 95 la suta din cei care au comentat n-au citit-o.

Raspunsurile incercate de profesorul Maci sint cam dureroase: nici o schimbare dintre cele anuntate nu va deturna cu adevarat mersul sistemului de invatamint romanesc. Si scoala va continua sa produca timpiti intr-un sens metaforic; constrinsa sa urmeze tiparul societatii, care societate s-a dedicat fuseritului, smecheritului si trindaviei, nici scoala nu se simte obligata sa dea performanta. Drept pentru care nu va exista performanta. Se vor institui, eventual, alte nivele ale performantei; ceea ce incasa inainte vreme rezultatul mediocru, va incasa acum maximul. Lumea, croita strimb in acest postmodernism romanesc, a dat startul unui domino al lipsei de merite si de talent. Talentul scolar e incompatibil cu valorile noii societati; in curind el va deveni inexistent. Iar noi, cei care inca pastram in minte urmele unor valori stiintifice antediluviene, vom disparea la rindul nostru.

Sint, in mare, inclinat sa-i dau dreptate profesorului Maci, cu o exceptie totusi. Chiar daca educatia romaneasca e in declin nu cred ca ea e de natura sa demoleze vocatia. Poate, desigur, sa n-o consolideze, dar nu e in masura s-o anuleze cu totul. Sint convins, dupa precedentul platonician in societatea greaca, ca un om pregatit sa dea performanta intr-un domeniu, o va da indiferent unde-l aseaza imprejurarile. Sint cunoscute cazurile “misplacement”-ului profesional, sint cunoscute cazurile in care oameni de talent intr-un domeniu sint directionati catre un altul, al profitului, de cerintele pietii, mediului si poate ale scolii insesi. Cu toate astea, nu cred ca misplacement-ul constringe la mediocritate personala. Nu cred, cu alte cuvinte, in pierderea talentului, nici in alterarea lui. Ma uit la filosoful Ioan Maci – a pornit cu hotarire intr-un domeniu ca sa descopere altul: sociologia. Dupa rindurile scrise, pare un sociolog solid. Intelege politica si cunoaste istoria, dar, mai mult decit atit, isi citeste corect contextul. Majoritatea filosofilor n-o fac, ceea ce ma indeamna sa cred ca insusi cazul autorului e unul de misplacement. Scoala l-a indrumat gresit, dar vocatia si-a descoperit-o, in cele din urma, singur.

Timpitii produsi de scolile romanesti sint, in realitate, absolventii nedefiniti. Acestia n-au avut ce sa retina din masa materiilor predate pentru ca ele nu s-au pliat pe nici o necesitate organica a lor. Nici un resort interior nu i-a indemnat sa invete matematica; nici o cerinta intelectuala nu le-a augmentat dorinta de cunoastere a literaturii. Daca o astfel de matrita cognitiva ar fi existat, cu toate tulburarile din societate, cu tot tumultul din politica, cu toate atractiile preocuparilor nesanatoase si cu tot zgomotul din curtea scolii, nevoia de a retine ceva din materia predata s-ar fi manifestat. Intii timid, difuz, iar mai apoi limpede si plenar.

Daca societatea romaneasca are un obicei prost, el nu este numai acela al incremenirii in meschinarie si in trend-uri pasagere, ci si acela de a indica vina. Romanii vor neaparat sa identifice culpa si s-o proclame rastit. Astfel, esecul scolii romanesti de-a da performanta a fost, pe rind, identificat in persoana elevilor, a parintilor, a educatorilor, a politicienilor. Mihai Maci incearca sa faca putina lumina in aceasta mare de culpe, dar nu-l lasa inima sa nu treaca pe cineva in banca acuzatilor. Sistemul e de vina, iar in spatele lui, noi insine. Unii am construit, din neatentie ori reavointa esecul invatamintului, altii am privit, cu nepasare, declinul. Vazuta insa in lumina asta vinovatia trage mereu catre o origine tot mai generala: generatia tranzitiei e de vina, inapoia ei e de vina Estul revolutionar, si inapoia acestuia intreaga Europa.

Eu unul nu pot accepta un atare lant cauzal. De sub vinovatia de masa nu mai poti iesi. Ea se transmite perpetuu, de pe urma ei sufera sapte generatii consecutive, ca in Biblie. Trebuie sa iesim de sub incidenta ei spunindu-ne urmatoarele: scoala romaneasca sintem si noi! Parintii, prietenii, familia absolventilor. Si atita vreme cit ne cunoastem resursele si posibilitatile, nu prea avem dreptul sa ne integram de la sine in cauzalitatea esecului. Dimpotriva, am putea incerca sa modificam regulile jocului.

Pina la urma, cu mobilizarea virtutilor corespunzatoare, si sociologiei i se poate inchide usa in nas.

Next Page »

Create a free website or blog at WordPress.com.