Blogul proletarului de tranzitie

March 1, 2013

Emigrantul

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:46 am

Sint intrebat din ce in ce mai des in ultimul timp (e drept, mai mult de americani decit de catre romani, poate si in asteptarea mult-discutatei legi privind emigratia in Statele Unite) ce vede si ce simte emigrantul. Le spun mereu ca asta depinde de emigrant. Ca in multe alte situatii, generalizarea e periculoasa. Sau, in orice caz, nerelevanta.

Emigrantul vede ceea ce vrea sa vada si simte ceea ce e construit sa simta. Sint emigranti care vor observa din prima defectele societatii in care traiesc. Altii nu vor observa nici defectele ei limpezi, batatoare la ochi. In primul caz, ai de-a face cu oameni care au rezerve in legatura cu situatia pe care si-o pot crea aici. Au avut mereu, iar acum, odata ajunsi in noua patrie, i-a cuprins nelinistea. Tot ceea ce ii surprinde capata aproape imediat o conotatie negativa. In al doilea caz, ai de-a face cu oameni care isi detesta locul de bastina; ar fi emigrat oriunde, iar faptul ca au nimerit totusi intr-o tara cu un standard superior de viata (in concordanta, bineinteles, cu statisticile) le da o stare de extaz. Ei vor gasi mereu o scuza, fie si ridicola, oricarei situatii dificile. E viata scumpa? Da, dar e de calitate. Aplici undeva si esti respins? Tu esti de vina, probabil n-ai dat raspunsurile cuvenite. Esti tratat cu indiferenta? Ti se pare, stai linistit. Sint prea civilizati ca sa faca asa ceva.

De-a lungul anilor am fost atit martor cit si protagonist al ambelor pozitii. Odata ce se convinge si scepticul ca n-are alta iesire, va incerca sa-i gaseasca tarii gazda circumstante atenuante. La fel, daca lucrurile merg din rau in mai rau, si idealistul isi va corecta prima viziune. Ca atare si unul si altul vor converge catre un punct de intilnire. Dar nu e neaparat necesar ca emigrantul sceptic si emigrantul idealist sa se intilneasca vreodata in materie de opinii. Numitorul lor comun e altul: tara in care au emigrat. Odata ce au fost inghititi de acest colos alcatuit din bani, necesitati si strategii de supravietuire care e orice tara a lumii, batalia care le-a ramas se da numai cu timpul. Cit vor rezista? In cit timp are sa le surida norocul? Ce vor face si cit de repede?

Cheia de bolta a oricarei emigrari ar trebui sa fie porunca dantesca: lasati orice speranta, cei care intrati aici. Nu pentru ca totul s-a terminat, ci pentru ca a spera nu e un lucru util. E un consum nervos care nu contribuie cu nimic la reusita ta personala. Util e sa pui la punct limba locului si sa te faci inteles rapid. Util e sa ai stapinire de sine. Util e sa fii pregatit sa faci fata unor situatii delicate: sa-ti dispara increderea in propria persoana, sa iti scada economiile, sa trebuiasca sa dai tot soiul de explicatii unor prosti, de la tipul care inchiriaza imobile pina la primul angajator, sa trebuiasca sa faci niste job-uri nefericite sau sa il asculti pe unul cum iti explica niste chestii importante pentru tine dar din care nu intelegi nimic. Jena, rusinea, groaza de lume si de comunicare sint niste stari caracteristice oricarui emigrant. Multi si le rezolva ascunzindu-se de ele in comunitati unde predomina cei asemenea lor: sa fii cu cei ca tine, care vorbesc aceeasi limba, care au aceleasi obiceiuri. O alternativa, la prima vedere necesara, dar de cele mai multe ori cu final prost. Dependenta de comunitatea celor din patria ta te va face handicapat inaintea marilor incercari ale noii societati care ti se deschide inainte. E hrapareata si nu te accepta decit prin complicitate. Fie esti gata sa-i devii membru credincios, fie ramii toata viata marginal. Periferic. Neadaptat.

Unde sa stai, cu cine? Cine sint, acum, “ai tai”? Cei de-o limba cu tine, sau cei care te-au primit in tara lor si ti-au pus o piine pe masa? Vedeti, a vrea sa raspunzi la o astfel de intrebare inseamna a te expune unei incercari innebunitoare. Inseamna sa-ti asumi o conditie tragica, una care nu va folosi nimanui, nici macar literaturii.

Emigrantul care a reusit e acela care crede si nu cerceteaza.

Advertisements

2 Comments »

  1. stapinre

    … a litle mistake.

    Comment by garlic — April 8, 2013 @ 7:33 pm | Reply


RSS feed for comments on this post.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

%d bloggers like this: