Blogul proletarului de tranzitie

March 31, 2013

Bani si cultura

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:14 am

Am spus-o. Nu o data ci de mai multe ori. Am spus ca pun “Nostalgia” lui Cartarescu deasupra “Unui veac de singuratate”. Il asez pe Andrei Plesu inaintea lui Cioran in rindul stilistilor pe care-i pretuiesc si deschid mereu “Ochiul si lucrurile” cu religiozitatea celui care, indiferent de cite ori a parcurs un text, gaseste totusi in el satisfactia unei lecturi inedite. Iar pe Gabriel Liiceanu il creditez cu convingerea ca “Jurnalul de la Paltinis” e o monografie revolutionara in intreaga literatura europeana, fiindca prezinta idei si oameni in miscare, concepte care se nasc si fierb sub ochii cititorului, antrenindu-l in ele, facindu-l sa ia act de procesul reflexivitatii ca de un spectacol dramatic. Iar lucrul asta nu-l poate face oricine.

Acum citeva zile a debutat boicotul elitei noastre intelectuale, in speta cei sus mentionati, carora li s-au alaturat si alti intelectuali de marca, impotriva prezentei romanestei la Salonul de Carte de la Paris din anul acesta. O situatie cel putin dramatica, as spune, care n-a putut fi detensionata nici macar prin umorul gestului primului ministru, plagiator cu acte in regula, de a ramine si el acasa. Nu de alta, dar macar in felul asta sa se afle si el de aceeasi parte a baricadei cu crema intelectualitatii romanesti. Chiar daca temporar si chiar daca, prin gestul respectiv, primul ministru il lipseste de sustinere exact pe omul numit de el in fruntea Institutului Cultural Roman, profesorul Andrei Marga. Una peste alta, probabil ca e mai bine ca omul nu s-a dus, evitind in felul asta intrebarile incomode ale presei franceze vizavi de plagiatul sau doctoral si, ca atare, scandalul inerent. Tot raul spre bine.

Dar tot raul spre rau. Rau fiindca, in ultima vreme, crema intelectualitatii romanesti a devenit puternic implicata in fervorile politice ale momentului. Stiu ca marea majoritate a acestor distinsi eruditi au deja scoala rezistentei politice din timpul comunismului romanesc, ca atare discursul lor impotriva unei stari de lucruri intolerabile in politica e deja unul format, solid si consistent. Permiteti-mi insa sa disting intre premisele rezistentei de atunci si ale celei de astazi. Ceausismul insemna totalitarism, obscurantism, opresiune fizica si psihica. Apelul intelectual la constiinta maselor de atunci facea sa vibreze aproape intreaga populatie a tarii fiindca facea apel la o schimbare pe care toti o voiau. Lucrurile, azi, stau diferit. Nu mai poti manifesta pentru schimbare, fiindca n-ai de unde sa alegi. Partidele care se succed la putere nu au valoare intrinseca, nici program traditional. Valoarea lor consta in faptul ca ofera doar contrapondere pentru partidul care tocmai si-a consumat guvernarea. Programul lor consta in a aplica, mai devreme sau mai tirziu, directivele venite de la Bruxelles.

Ca atare, atunci cind un intelectual de marca, un om superior, trecut prin viata, traitor sub “x” guverne, martor al unui numar impresionant de “cadre” dezafectate si resuscitate in virtutea rotatiilor politice, se angajeaza cu trup si suflet intr-un “boicot” asa cum e absenta de la Salonul de Carte parizian ori diatribele repetate impotriva guvernului in functie, intr-o societate care e, totusi, libera, intr-o piata in care apare orice fel de literatura, intr-un context in care numai cine nu vrea nu poate vorbi, lucrul devine suspect. In fond ce s-a intimplat? Cutare a fost inlocuit din functie? Dar e destinul functionarului roman. Cutare program cultural a fost, si el, reprimat? Dar e destinul culturii romanesti. Cel care a fost martorul unor atari manevre de cincizeci de ani incoace trebuie sa stie mai bine. Daca nu stie, e una din doua: ori vrea ca, inaintea zenitului, sa mai faca o fronda, ori incaseaza niste bani. Buni.

Ca sa fiu sincer, nu am o problema cu acest lucru. Nu am o problema cu incasarea banilor pentru acele carti de exceptie pe care le-am citit si pe care le pretuiesc. Nu am o problema cu incasarea banilor pentru un concediu de creatie, din care poate lua nastere o alta opera semnificativa a literaturii noastre. Nu am o problema cu a lua o renta din partea statului pentru contributia de neegalat la rating-ul intelectual al acestei tari. Cred, dimpotriva, ca toate acestea ar trebui sa fie de la sine intelese. Am o problema doar cu scrisul la comanda. Am o problema si cu imaginea folosita in scop de reclama pentru cutare partid ori alianta. Am o problema cu orice substrat politic care poate, uneori, gira actiunile unui scriitor. Un astfel de substrat e nociv. Mustul lui infect se poate intinde pina la a atinge acele insule imaculate din viata autorului care sint operele sale. Le poate atinge, contamina, acoperi.

Oamenii mari au, de regula, foarte putin de facut pentru a-si mentine prestigiul. Au de parcurs citiva metri acolo unde noi, oamenii de rind, mereu prada compromisului, trebuie sa strabatem mile intregi. Si totusi, oamenii mari ai Romaniei de azi nu vor sa se puna in miscare. Te si intrebi, daca ei nu mai vor sa fie superiori, noua ce ne ramine de facut?

Advertisements

March 30, 2013

Proiecte

Filed under: Idei personale — proletaru @ 5:26 am

Cind spui proiect, te gindesti la ceva grandios. In orice caz, te gindesti la un plan care trece de granitele simplei schite si devine o structura superioara, un artefact. De la el pot porni lucruri mari, cu el pot debuta realizari semnificative. Asta e proiectul, un pas catre o creatie temeinica. Sau asa ar trebui sa fie.

Expresia e folosita in America foarte adesea. In universitati se face, cel putin, abuz de ea. Toti avem proiecte de realizat, de dus la indeplinire, de terminat. Examenul final e, si el, tot un “proiect”. The final project – aureola unui semestru de studiu. Si toata lumea ia termenul in serios, ba unii chiar se feresc sa-si considere lucrarile “proiecte”. Cei mai timizi le numesc “essays”, iar altii, mai indrazneti ca ei, “drafts”. Cu toata contradictia semantica, pina la proiect e ceva cale.

Universitatea americana, despre care toata lumea stie ca e o complexa inginerie financiara, tine mortis sa dea impresia studentilor sai ca din bancile ei se iese doct si doldora de stiinta. Ca nimic nu te mai opreste sa-ti vezi visele cu ochii odata ce ai parcurs cursurile care te-au costat cit de-au costat. Ti se lasa mereu impresia ce exista un motiv concret pentru costurile mari: profesionalismul celor de la catedra, tehnica predarii, dialectica invatarii si, in cele din urma, specialitatea pe care o iei in brate. Care nu poate ramine numai pe hirtie, trebuie sa fie reala si palpabila.

Experienta celor citeva cursuri luate pina acum m-a ajutat, cred eu, sa inteleg foarte bine mecanismul functionarii universitatilor americane (cel putin al cazului particular abordat de mine, dar n-am motive sa ma indoiesc ca situatia e diferita in alte locuri). Schema e urmatoarea: nu exista o procedura de admitere in universitati alta decit mediile anilor de liceu ori patalamalele scolilor dinainte (in cazul meu, studiile din Romania, trecute printr-o procedura de asa-zisa echivalare); ca atare materialul care intra in universitate e nediferentiat. Sint studenti buni si studenti slabi, adunati cu toptanul. In acest context, n-o sa gasiti nicaieri o universitate care sa renunte la studentii slabi (cunosc un singur caz, un arab dislexic, admis, taxat si, dupa vreun an de chinuri de ambele parti, expulzat cu temenele). Studentii reprezinta venitul si modul de existenta al oricarei institutii de invatamint superior, ca atare intentia generala e sa-i tratezi cu deferenta de la inceput.

Cum se face? E simplu. Trebuie sa le faci profesorilor tai o lista cu realizarile de pina in prezent: premii, concursuri, preocupari, asociatii carora le esti membru, munca de voluntariat, pasiuni. De la ele se pleaca in evaluarea ta ca student. Daca ai scris o compunere prin clasa a zecea in care tratai subiectul unei veri fierbinti pe lacul Tahoe, esti remarcat drept stilist al imaginilor despre natura, dar si ca minte ce patrunde, laborios si pe nesimtite, in labirintul de cauze si efecte al incalzirii globale. Daca ai luat un premiu la vreun concurs de matematica, ti se exagereaza pe cit posibil inclinatia stiintifica. Esti o inteligenta carteziana si combinatorica. Interventia ta la curs e urmata, indiferent de obiectul ei, de o lauda la adresa observatiei facute. O tema de care te-ai achitat prost e corectata intr-o maniera care sa-ti aminteasca ca poti mai mult tocmai datorita naturii tale de exceptie. Per total, se exagereaza cu hiperbolizarea meritelor marunte atit de mult incit majoritatea spiritelor naive ies pe portile universitatii cu impresia ca posibilitatile le sint nelimitate si ca vor deveni, foarte curind, faimosi. Iar cind lucrul nu se intimpla, depresia e teribila.

Personal, profesorul care lauda din interes mi se pare culmea ipocriziei. Nu-l socot mai bun nici pe cel care o face din automatism, chiar dupa ce interesul a disparut. Le prefer profesorii din scolile comuniste care, desi te incarcau de reprosuri, iti trimiteau poeziile la revista locala, iti expediau problemele rezolvate la “Gazeta matematica” si, in locul unui premiu in bani sau calatorii, iti dadeau carti. Vremea obscurantismului si a bucuriilor depline.

Obscurantism fiindca, desigur, pe vremea aia stateam prost cu proiectele.

March 3, 2013

Pauza de reculegere

Filed under: Idei personale — proletaru @ 11:43 am

Domnilor, solicit time out pentru urmatoarele doua-trei saptamini. Am de predat niste lucrari masive (masive in raport cu timpul meu liber) ca si examene finale pentru cursurile luate in Decembrie, si in cele ce urmeaza o sa le sacrific timpul de reflectie dedicat altadata problemelor lumii. Va doresc un martie infiorator (ma refer, fireste, la fiori de placere) !

Next Page »

Blog at WordPress.com.