Blogul proletarului de tranzitie

January 28, 2013

Natura umana II

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:09 am

(Dupa o idee de Eduard Marinescu)

Sa-i scrii mamei de sarbatori asa cum o faci de obicei. O iubesti si ii scrii, aplecindu-te cu duiosie asupra felicitarii. E in virsta, e departe de oras, habar n-are ce face si cum se descurca fiica ei in citadela unde-si face studiile. Stie ca Universitatea nu e un lucru simplu si ca tocmai de asta necesita investitiile pe care le necesita, pentru ca scoate oameni mari, produce materie cenusie si imprastie intelepciune. Stie ca fiica ei va ajunge departe, s-a luptat din rasputeri sa o scoata din mediul acela de comuna montana cu oameni inimosi si candizi dar nedusi la scoli si lipsiti de maniere, stupizi intr-un cuvint, nepriceputi la cele trebuincioase lor insilor, darmite unei fete de douazeci de ani. Nu era un mediu potrivit pentru ea, iar mama, cindva fata de oras, crescuta intr-un pension, stie lucrul asta. Si peste ea au navalit, pe vremuri, diverse nefericiri: moartea parintilor, casatoria, recesiunea, apoi abuzurile celui care, fugind de creditori, si-a gasit adapost intr-un loc uitat de lume. Parti bune: fiica sa, frumoasa si binecrescuta, cu simtul masurii si al bunatatii, cu respect adinc fata de eforturile sale materne, si moartea lui, petrecuta la fel de fulgerator cum si-a trait si viata nemernica. Nici o rasplata de la nimeni, decit putinele roade ale muncii sale si, fireste, zimbetul fetei.

Sa-i scrii si sa-i spui ce simti pentru ea. Chiar daca nu te-ai mai gindit la asta de ceva vreme, chiar daca te cam plictiseste cu telefoanele si cu insistentele ei. E batrina, e singura, e nefericita caci stie ca n-are sa te vada curind. Esti in anul trei de facultate, curind ai sa imbratisezi o cariera de succes, n-ai sa ii mai poti oferi nici timpul de acum, cind odata la doua sau la trei saptamini ii raspunzi la telefoane si incerci sa scurtezi cit mai mult posibil acele zece minute de convorbire. Stii insa c-o face fericita, altminteri poate ai cauta sa amini cit mai mult conversatiile astea, in care nu prea ai despre ce vorbi, caci ti-e limpede ca tu si ea faceti acum parte din doua lumi diferite. Ea e acolo, in locul in care nu se intimpla nimic, iar tu esti aici, in orasul luminilor, unde mereu se intimpla ceva interesant si unde mereu trebuie sa fii pe faza, sa nu ratezi momentul de-a cunoaste pe cineva aparte, sa nu pierzi sansa de a fi in locul care te-ar putea propulsa, la un club de succes ori la un restaurant stralucitor, sa nu scapi ocazia unui concert ori a unei sindrofii unde cineva ti-ar putea remarca frumusetea, toaleta, gesturile. Cine crede ca astea sint capricii e idiot ori tocilar. Cele mai mari afaceri se aranjeaza la o masa intima, intr-o gradina de vara splendida, cele mai inalte cariere debuteaza intr-o reuniune unde te lasi purtata de muzica, inhalind parfumul discret al cuiva cu brate puternice care si-a petrecut destul timp in preajma ta incit sa intelegi ca il interesezi. De sub luminile stroboscopului sub luminile rampei. Cine nu stie si nu intelege astfel de experiente e un om care traieste in afara vietii sau in afara istoriei. Caci si istoria adevarata se scrie in cladiri luxoase, in vile, in multinationale, in localuri si restaurante. O scriu chiar cei care le frecventeaza.

Sa-i mai scrii si ca sa-i ceri niste bani. Ai putea sa-i telefonezi pentru asta, dar nu e tocmai stilul tau. In primul rind ca tu nu esti obisnuita sa ceri bani prin telefon, si in al doilea ca ea e chiar ultima persoana de la care ai cere. Cunosti destui barbati care s-ar face luntre si punte sa-ti furnizeze suma ceruta, atit doar ca acum se nimereste ca nici unul sa nu fie in preajma. In plus, n-ai prea avut chef sa vorbesti cu ea in ultima luna. N-a fost vina ta, e anacronica, te suna mereu atunci cind ai treaba, cind se nimereste sa fii intre lume buna, in oras, la o sueta, la un salon de masaj. Sigur, asta nu inseamna ca nu te gindesti la ea. Te gindesti, dar trebuie sa-ti vezi de viata. Chiar ea ti-a spus-o, sa fii gentila si atenta cu oamenii, Ori tu asta faci, raspindesti in jur frumusete si bun gust. Si ea ar aprecia asta. Si poate se va gindi la lucrurile astea cind va merge la banca, sa-ti vireze banii. Daca-i are, si speri sa-i aiba. Ultimele restante ti le-a platit fara discutie, si n-au fost tocmai rezonabile. Stii sigur ca are mai mult decit iti spune. Nu e o problema, e bine, si tie iti place discretia. Dar si spiritul de economie.

O sa trimiti dimineata felicitarea. Ei, nu dis de dimineata, este timp si pentru asta. Cind o sa te trezesti si-o sa iesi in oras. Acum e doua noaptea, esti inca ametita dupa serata la care tocmai ai participat si unde te-ai lasat agatata de tipul scund si vinjos care sforaie linga tine. Are de aproape trei ori virsta ta, o privire sticloasa si un vocabular care te exaspereaza. Insa tine citeva magazine in centru si merge de doua ori pe luna in Olanda, dupa marfa. Olanda, tara florilor. Iar tie, delicata si suava cum esti, pina si numai gindul florilor iti exulta imaginatia si-ti infioara narile…

O slabiciune, fireste. Dar nu e vina ta.

Advertisements

January 25, 2013

Femei din lumea noua

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:39 am

Ieri la curs i-am zis unei colege cu talent si cu o frumoasa inclinatie catre naratiunea descriptiva, ingrijit derulata, ca lucrarile ei n-au viata. Le lipseste dramatismul. Nu voiam sa-i lezez spiritul creator, doar sa-i arat realitatea din unghiul cititorului. Tipa descoperise, acum vreo 12-13 ani, binefacerile matriarhatului, si intr-o zi si-a dat demisia de la firma de avocatura unde era partener si s-a dedat vietii casnice. Acum toate lucrarile ei, indiferent de subiectul impus de profesor (descrierea unei dimineti cu arsenalul ei de senzatii psihomotorii, cu acutizarea aceea brutala a simturilor, expunerea unei traume sau a unei intimplari relevante din viata personala) debordeaza de incintare si autosuficienta. Indiferent cita generozitate a metaforelor iti asterne inainte, indiferent cit de sprintar se iveste stilul dindaratul dezvaluirilor, povestea n-are nimic atractiv. Nici un conflict, nici o revolta, nici un sentiment apasator. Numai multumire retrospectiva.

Tipa s-a suparat si a miriit ceva, cautind ulterior sa ma critice hartuit de fiecare data cind citeam ceva ori imi spuneam o parere. Clar, frustrari existau destule si dincolo de incintarea aceea de suprafata, insa gradul de fidelitate cu care femeia si-o cultiva nu mai lasa loc si rabufnirilor, absolut normale. La un moment dat m-am gindit ca daca ar fi transpus in lucrari aceasta tensiune dramatica pe care o crease intre mine si ea, ar fi ocupat lejer zece-douazeci de pagini de literatura autentica in loc sa faca compuneri de premiant de gimnaziu. N-am zis nimic, totusi. Nu voiam sa-i inabus cu totul obiectivismul in ceea ce privea lucrarile mele. In fond, merg la cursurile astea ca sa fiu corectat, sa aflu realmente cum ar trebui sa scriu ca sa fiu pe gustul americanilor. Ar fi culmea sa dau tocmai eu girul opiniilor personalizate vizavi de munca mea, unde dracu as ajunge?

Pe de alta parte, am descoperit la acelasi curs o dama care e la antipodul primeia. Nici asta nu scrie rau si, de asemenea, si ea pare multumita de viata si cariera (e actrita), dar tocmai ne-a adus la cunostinta, printr-un fel de eseu-confesiune, ca e bolnava. Ce boala are? Co-dependenta. Merge la psihiatru, face terapie, se intilneste in sesiuni saptaminale cu alti co-dependenti. O halima intreaga.

Acuma daca ma intrebati cum vine boala asta, am sa va spun ca e o maladie americana. Probabil ca sint destui oameni afectati de ea pe tot cuprinsul lumii, insa cred ca numai americanii au inclus-o in categoria afectiunilor psihice. In ce consta? Simplu: un co-dependent are mereu nevoie de prezenta cuiva, de confirmarea cuiva, de un mentor care sa-i sufle-n ceafa. Fara o atare confirmare si fara un umar de sprijin, de nevoie si fara nevoie, co-dependentul simte ca-si pierde mintile. N-are cui sa-si spuna grijile, n-are cine sa-l indrume, n-are cine sa-l capaciteze. Idealurile ii cad in derizoriu si sperantele ii sucomba cit ai zice “hai, ma”! Codependentul indragostit iubeste cu obstinatie; codependentului lezat ii vine de-a dreptul sa se sinucida; nici cind e numai impacientat nu e departe de intentia respectiva. Si toate se rezolva numai in prezenta mentorului, a modelului, a manipulatorului.

Ei, fata asta, nadajduind cu atita pasiune confirmarea si recunoasterea cuiva, le ofera la rindul ei absolut gratuit si echivoc. Indiferent ce zic, ride si da din cap. Indiferent ca produc o platitudine ori un agramatism, e gata sa surida solidar, tocaind cu buzele: da-a, foarte bine! Nu ma opun, da-i inainte! Zimbetul ei te face sa crezi ca gloria e posibila. Tot el iti sugereaza si materialul din care e alcatuita gloria: fum si zadarnicie.

Intrebarea e cum pot sa obtin eu, acuma, obiectivitate intre damezele astea? Cu ce-mi cresc multumirea fata de activitatile proprii? Si un mentor de unde iau?

January 22, 2013

Natura umana I

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:09 am

(Dupa o idee de Ion Baiesu)

Intr-o zi te vei ridica de pe scaun si te vei indrepta catre acel loc de unde te priveste el, cu ochi blinzi si aposi, lipsiti de expresie, cu nasul alungit si cu nari aduse mestesugit din condei pina la santurile ce marcheaza marginile buzei superioare, aproape drepte in contrast cu cea de dedesubt, involuntar cazuta si rapind astfel fermitatea intregului ansamblu, cu capul mare si putin anacronic in raport cu ingustimea umerilor, cu zimbetul timp si serviabil la rastimpuri, cu chelia lui din ce in ce mai pronuntata, si inspirind adinc vei clatina din cap. Iti inspira mila si e cazul s-o stie si el. E cazul sa afle ca tot ceea ce n-ai abordat de-atita amar de vreme, de cind ti s-a revelat adevarata lui fata, trebuie sa iasa odata si odata la iveala. Ii vei spune ceea ce trebuie sa auda.

Vorbindu-i, o sa-i arati tot dispretul de care esti in stare, toata ciuda pe care ti-o provoaca servilitatea lui, toata scirba care te cuprinde vazindu-l, zilnic, cum alearga sa le raspunda sefilor, sa-si plece spatele inaintea biciului, sa faca temenele, sa se ploconeasca. O sa-i vorbesti de sus, poate putin pretentios, putin arogant, dar cu constiinta faptului ca esti mai bun decit el, ca inca te mai poti incadra in registrul oamenilor demni de stima, cu coloana vertebrala, cu orgoliu de barbat. Cindva era si el astfel, insa acum a ajuns un nimeni, un paria, iar faptul ca-si asuma cu devotament aceasta atitudine de epava te scoate din minti. E un deraiat, un sclav, o sluga corporatista. Si-a vindut demnitatea pe un salariu din care nu poate cumpara mare lucru, pe un loc caldut care descopera tot mai multe goluri, pe un adapost imaginar. Nu exista adaposturi reale, nu exista decit demnitatea umana, ar fi cazul sa afle si el chestiile astea chiar daca e prea tirziu si nu se mai poate face nimic.

Sigur, s-ar mai putea face cite ceva daca omul ar fi interesat si capabil sa te auda. Daca ar fi suficient de hotarit incit sa se debaraseze de toate obiceiurile deprinse in toti anii astia, lucruri care l-au slabit si l-au aruncat in prapastia autosuficientei, s-ar mai putea ridica putin, indolentul dracului. Dar ai cu cine discuta? Ai cui ii spune marile adevaruri? Ajunge sa te uiti la el si stii cu cine ai de-a face. Stii ce inseamna zadarnicia. Uite-l cum te priveste, uite-l cum reactioneaza, ca si cind ar fi de acord cu tine, da din miini si se agita si el, ca si cind discursul tau ar fi reusit sa-l capaciteze si sa-i trezeasca tensiunile adormite in carne. Dar nu e decit o impresie, l-ai studiat indeajuns ca sa stii dinainte ca e o reactie falsa, ca nu e capabil de reviriment, ca ai inaintea ta un inrait, un drogat. In-cu-ra-bil.

Incet-incet obosesti si privindu-l cum gesticuleaza, cum iti imprumuta ideile si cum iti ia vorbele din gura pentru a se autoflagela, incepe sa te plictiseasca intreg jocul acesta. Il studiezi in amanuntime, cit de aprins si de agitat a devenit, si te intrebi daca are rost sa continui. Intelegi ca n-are. Si in cele din urma trintesti usa apartamentului tau de om singur, chirias al periferiei, si dupa ce te asiguri ca e bine incuiat o pornesti catre serviciu.

Next Page »

Create a free website or blog at WordPress.com.