Blogul proletarului de tranzitie

December 27, 2012

Cod galben de absentia

Filed under: Idei personale — proletaru @ 5:52 pm

Domnilor (asta cu toate ca, din cite stiu, blogul meu este citit si de o draga domnisoara), se pare ca pe anul in curs mi-am incheiat socotelile cu scrisul. Nu fiindca am planuri marete, nu fiindca plec undeva si nu fiindca ma pretind intr-atit de ostenit incit sa nu mai fiu capabil sa insir doua idei. Insa cred ca, din cind in cind, e necesara si o pauza de reflectie. Un interval, daca nu fara probleme, cel putin fara problematizare. In aceasta ordine de idei va transmit tuturor multa sanatate si firescul, dar mai ales neprefacutul “La multi ani”. Pentru ca eu chiar asta va doresc: sa traiti mult si sa difuzati ceea ce ati inteles din viata asta. Nu poate sa le strice celor din jur sa stea de vorba cu niste oameni inteligenti.

Cum am ajuns la concluzia ca sinteti inteligenti? Pai nu sinteti cititorii mei?

Hai sa traiti! Mult.

Advertisements

December 24, 2012

Vremea colindelor

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:31 am

In timpul copilariei mele situatia colindelor era destul de bine precizata: existau atitea cite existau. Cu alte cuvinte, bagajul cintecelor de Craciun era unul limitat: zece, douazeci de melodii cu texte binecunoscute. La televizor nu prea “scapau” colinde; cind si cind, la emisiunea “Tezaur folcloric”, se intimpla sa auzi un colind, insa se alegea intentionat unul cu versuri laice, pentru a nu face trimiteri religioase prea explicite. Altminteri nu existau nici emisiuni dedicate, nici concerte specifice. Folclorul de iarna al romanilor din epoca de aur insemna, redus la esenta, Plugusorul, strigaturile Caprei si cintecele despre brazi si cetina.

Este, prin urmare, surprinzator sa constati ca dupa douazeci de ani, un post de televiziune dedicat muzicii populare se poate ocupa, de sarbatori, aproape in intregime de colinde. Cu toate astea, intrebarea care survine imediat e: cum e posibil? Colindele pe care le stiai tu erau intr-un numar teribil de limitat, ori azi numarul lor pare sa se fi multiplicat geometric. Prin care proces s-a putut intimpla asa ceva? Sa fi fost colindatul un obicei chiar atit de reprimat sub comunism, incit sa nu fi transparut pina la tine nici macar informatia ca exista, totusi, o abundenta a acestui gen muzical? Unde-au stat toate ascunse?

Vizionind, ieri, pe sarite, citeva canale de muzica populara, am aflat si raspunsul. Pe vremuri existau doua tipuri de colinde: alea standard, pe care le invatai, copil fiind, pentru a le intona mergind din casa-n casa (O ce veste minunata, Florile dalbe, Marut-margaritar, etc), si alea batrinesti, cu texte si melodii necunoscute, pe care le puteai invata la tara, daca gaseai niste batrini rabdatori si dispusi sa-ti impartaseasca din experienta copilariei lor. Astazi aceste tipuri aproape ca au disparut. Din primul tip de colinde a ramas, eventual, linia melodica. Au aparut, in schimb, colindul de import, colindul manea, colindul reggae, colindul etno-pop si melodia de chef ale carei versuri au specific de iarna si interpretii sint imbracati adecvat. Au aparut, de asemenea, si variatiunile de text, care au consacrat si o noua generatie de poeti: autorii de versuri destinate colindelor. Cei care ati crezut ca un colind este un cintec traditional, cu radacini in folclorul secular, v-ati inselat; se pare ca exista, realmente, niste tipi care scriu de zor versuri de colinde bazate pe permutari ale cuvintelor: iarna, dalb, alb, brad, impreuna, bun, Hristos, sfint, pamint, veselie, omenie, nea, stea, omat si, bineinteles, Craciun. Propriu-zis, nici nu e neaparat necesar sa scrie, doar sa rearanjeze niste termeni cu atentie la rima. Si un soft s-ar putea descurca acceptabil cu asa ceva, necesitind eventuale mici corecturi dupa insailarea produsului.

Dupa asta tot ce ai de facut e sa gasesti un interpret care sa poata prelungi fiecare vers printr-un mestesugit “a-a-a-a-a”, chiar si atunci cind nu e necesar sau dupa ce a devenit clar ca e momentul sa opreasca vocaliza. Iar daca nu se pricepe la asa ceva, exista intotdeauna un microfon cu efecte care sa poata suplini lacuna. Daca colindul e, in schimb, interpretat de un ansamblu, nu mai e nevoie de efecte, iar auditia devine infinit mai interesanta: fiecare dintre participanti va incerca sa impuna o nota personala partiturii proprii, asa ca ceea ce rezulta e aproape indescriptibil in cuvinte. Trebuie, cu alte cuvinte, sa auzi cu urechile tale despre ce e vorba.

Ca sa nu fiu critic chiar pina la capat, pot spune ca in timpul zapping-ului care a durat destula vreme am putut audia si o colinda adevarata, cintata de un maestru. Pare sa fi fost vorba de o intimplare singulara, dar aleg sa nu fiu sceptic, drept pentru care ma mai uit si azi. Va spun dupa aia cum a ramas.

December 21, 2012

Reportaj de pe marginea apocalipsei

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:39 am

Cind m-am trezit, ieri pe la amiaza, eram intr-o dispozitie destul de destinsa, asa ca n-aveam motive sa reflectez deloc pe marginea evenimentului latent care a evacuat pretutindeni in lume ziua de 21 decembrie din linistita obscuritate in care zacea. Dar presa zilei mi-a suprimat intentiile; am citit, astfel, ca lumea, prin anumite parti, e in tumult, ca unii au luat cu asalt magazinele pentru a-si cumpara ultimul set de provizii, ca diverse staruri hollywoodiene au aranjat deja sa-si petreaca ziua de 21 inchise in adaposturi subpamintene, si ca, in genere, destula lume paseste in ultimele zece zile ale anului 2012 cu sufletul greu, cu rezerve, retineri si teama. Si eu – n-am mintit niciodata in legatura cu asta! – am unele rezerve; insa, in acelasi timp, framintarea gazetelor m-a trimis mai degraba inspre amuzament. I-am spus nevesti-mii ca, evident, ne-am orientat prost in toti anii astia, vrind sa cumparam o casa. Daca am fi fost destepti, am fi cumparat un buncar, l-am fi modelat sugestiv, si vindut acum cu de zece ori pretul. Sau chiar cu de o suta de ori pretul, depinde de nebunia (si averea) cumparatorului. De asemenea am rostit, sententios, ca e imposibil ca apocalipsa sa aiba loc: ministrii cabinetului Ponta n-au depus inca juramintul. Totul, absolut totul, stagneaza acum. Totul e in tratative, totul e in stand-by. Pina si Universul trebuie sa stie chestia asta si sa se comporte ca atare.

La zece seara, cind am iesit din casa, a inceput furtuna de zapada. Am pornit catre gara respirind greoi si incercind sa-mi acopar fata. Vintul ma pleznea dureros cu sute de ace gri pe care mi le depozita in interiorul gulerului si curind am fost silit sa merg ascunzindu-ma in umbra caselor. Un “reminder”, mi-am spus. La gara, altul; ceasul telefonului se blocase la orele 6 si 19 PM, lucru ciudat, fiindca serverul celor de la T-Mobile e mereu precis. Ulterior am constatat ca mi-l blocase o aplicatie, deschisa cine-stie-cum, insa gindul era deja inoculat in mintea mea: un reminder. Altul putea sa fie si lipsa oamenilor de pe strazi, chiar daca zapada inghetata venind de sus ar fi putut, partial, justifica absenta lor. Si, in fond, nu erau cu totii absenti. Remindere, chei de activat memoria sau, mai bine zis, chei de activat imaginatia. Si totusi, remindere ale cui? Ale faptului ca ceva e pe cale sa se petreaca? Dar ceva e tot timpul pe cale sa se petreaca, si ceva e tot timpul deja petrecut. Un accident e un produs al sie insusi, el nu se leaga de nimic, doar survine. Atunci cind are loc, putem nimeri exact in mijlocul evenimentelor generate de el, dupa cum putem nimeri la mii de kilometri distanta de acestea. Cu toate astea, accidentului nu-i sintem straini niciodata. El exista pentru ca noi existam.

In conditiile astea, cind pricepi cum anume stau lucrurile, cind esti un om rational, cind stii ca orice se poate intimpla oricind, dar mai intelegi si statisticile, mai stii si putina matematica si putina fizica, nu ti-e straina nici natura umana, de ce, atunci, ai o stringere de inima cind vezi zapada si viscolul de afara? De ce iti staruie mai mult pe retina decit ar fi normal strazile pustii si luminile stinghere ale felinarelor? De ce ai privit, adineauri, cerul mai mult decit pret de citeva secunde? De ce ti-ai sarutat sotia si copilul, inainte de plecare, cu mai multa caldura decit de obicei? De ce ai tinut sa le spui ca-i iubesti? Si de ce, prinvind la oamenii rari cu care te intersectezi in oras, ai sentimentul ca si ei sint, asemenea tie, putin pierduti?

Eh, e numai o iluzie. Totul e o iluzie. Daca ai fi destept, te-ai trezi la realitate, si ti-ai spune ca problema ta, pina la urma, nu e aia ca, intr-o zi anume, a unui an anume, prezinti ceva mai multa aderenta la lumea din jurul tau, esti mai permeabil la oameni si la natura, mai atent la vreme, mai receptiv la spatiul si timpul care te inconjoara si mai afectuos cu cei dragi. Problema ta e ca nu esti asa in fiecare zi, ca in majoritatea zilelor ti se rupe, ca nu te intereseaza decit citeva lucruri, mai exact aproape nimic, ca nu faci decit ce-ti convine si nu iei aminte decit la ce-ti convine. In majoritatea zilelor nu esti acolo.

Azi am fost acolo. Si sint. Acolo. Aici. Aproape pretutindeni.

Next Page »

Create a free website or blog at WordPress.com.