Blogul proletarului de tranzitie

November 30, 2012

Politica si cinematografie

Filed under: Idei personale — proletaru @ 7:41 am

Se pare ca mentorii revolutiei din Octombrie ‘917 au avut dreptate: revolutia rusa a schimbat lumea. Flacara unei rasturnari de regim a capatat proportii mondiale; in ultima suta de ani, centrul de gravitatie al unor fenomene sociale si economice majore s-a aflat in Uniunea Sovietica. Fie ca au vrut-o, fie ca nu, fie ca i-a incintat ori ba, rusii au trebuit sa-si asume responsabilitatea de a fi influentat mersul mapamondului. O influenta care a fost, o buna bucata de timp, covirsitoare, si care nici chiar azi, cind Rusia nu mai inseamna gigantul din trecut, nu e neglijabila.

In ultima suta de ani si Statele Unite si-au propus sa schimbe lumea. Americanii, traind multa vreme sub spectrul fascinatiei generate de imperiul rus, sperau sa aiba aceeasi influenta asupra soartei lumii. Numai ca tactica lor n-a functionat; cele mai multe momente in care America s-a implicat in politica lumii au fost prost alese, iar majoritatea tarilor in care a intervenit pentru a-si asigura hegemonia s-au intors impotriva ei. Consideratia aproape unanima asupra americanilor e fie de adversitate, fie de rezerva. Tarilor carora le-au stat impotriva le vine greu sa-si imagineze o apropiere de ei, in timp ce tarile care le sint prietene nu pot baga mina-n foc ca sentimentul e reciproc. In toate relatiile pe care americanii si le-au facut cu statele lumii, traditionala e numai suspiciunea. Restul sint efemeride.

La aceasta stare de lucruri ma gindeam mai devreme, urmarind filmul lui Ben Affleck, “Argo”, care descrie o actiune de salvare a citorva americani pe care instaurarea ayatollahului Khomeini ii surprinde in Iran. Din cite stiu, multe dintre scene sint filmate undeva in Orientul Mijlociu (pentru amatorii de autenticitate n-am sa dezvalui locatia), dar constat ca toate infatiseaza bine dinamica multimii infuriate, dar si a mentalitatii care domneste, in genere, la citeva zile dupa o revolutie: lumea are inca tendinta sa se asocieze, sa identifice un vinovat pe criterii lipsite de vigoare si de ratiune, sa loveasca si sa calce in picioare. Insa cel mai bine surprinsa pare sa fie aversiunea fata de americani in genere; cei care lovesc si urla o fac cu insufletire, urmind indeaproape cele citeva scene de arhiva filmate in timpul revolutiei iraniene din ’79, care intercaleaza cadrele filmului. Pina si figurantii alesi (sau gasiti la intimplare) pentru a personifica multimea dintr-un bazar nu au nici urma de destindere pe chipuri. Toti privesc cu neplacere catre americanii prezenti acolo, par deranjati de figurile lor, le sta in git prezenta lor. Chiar cei care n-au fost anti-americani niciodata, imbratiseaza, pentru o secunda, ocazia sa fie. E un film facut de americani despre anti-americani; ti se ofera, ca atare, libertatea de a injura si vocifera. Cum sa nu te transpui in pielea personajului, mai ales cind ai trait toata viata printre exemple reale de xenofobie, dar si cu imaginea difuza a ignobilei hegemonii americane? Cum sa nu dobindesti, astfel, chiar un sentiment patriotic? In fond nu faci decit sa te solidarizezi – nu-i asa? – cu niste compatrioti.

Nu imi pun intrebarea de ce, cu toate abuzurile savirsite pe plan mondial, rusii sint generalmente tratati cu mai putina aversiune decit americanii, cu toate ca o asemenea intrebare s-ar putea pune iar situatia s-ar putea examina mai amanuntit. Ceea ce insa mi se pare interesant este faptul ca, in ultima vreme, americanii incep sa-si puna ei insisi intrebari, sa aduca in discutie frictiuni de tot soiul dintre Statele Unite si alte tari, sa declasifice materiale pina nu demult considerate tabu, precum si sa se manifeste autocritic in raport cu istoria proprie. S-a antamat un fel de ciclu al mirarii, al investigatiei, al povestirii. Dupa dezinteresul explicativ al epocii Clinton-Bush, as spune ca e un semn bun.

“Argo” nu e singurul film al americanilor despre anti-americani, din iarna asta. “Red dawn” a iesit, si el, pe ecrane, si pentru saptamina viitoare se pregateste “Zero dark thirty”, un semi-documentar despre vinatoarea de teroristi si consecintele ei. A inceput iarna intrebarilor, sa vedem cit o sa tina.

Advertisements

November 26, 2012

Tulburari hibernale

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:27 am

E greu sa iti pastrezi mintea limpede in societatea de azi. La concluzia asta am ajuns acum citeva zile, cind medicul de familie (de familie e un echivalent acceptabil, in limba romana, al lui “primary care physician”), ajungind la concluzia ca nu imbratisez viata cu destul entuziasm, mi-a prescris niste antidepresive. Slab-moderate, imi precizeaza, ca nu cumva sa imi inchipui ca mi-a pus la indemina reteta extazului farmaceutic. Zic: domnule, la ce-o sa ma ajute astea? La care omul imi arata ca insusi felul acesta de a pune problema e un semnal de alarma, drept pentru care e convins ca diagnosticul e bun. Pai, zic, in conditiile in care ar fi existat pilula magica in societatea ateniana veche, ar fi fost innabusite din fasa cel putin trei sau patru doctrine filosofice. Cinici, sceptici, stoici si peripatetici si-ar fi pierdut fie tema reflectiei, fie propensiunea catre ea. Ce-ar fi fost istoria gindirii fara ei si, mai ales, fara influentele lor? Omul, un tip masiv si bonom, cu discurs lent si miscari domoale, recunoaste ca nu e in tema cu doctrinele respective, dar nici nu pare convins ca viata lui actuala ar fi fost substantial modificata in lipsa lor, drept pentru care mi-am luat reteta si am plecat.

In prima zi de tratament n-am simtit nimic. Am mincat, baut si dormit destul de bine. In a doua, lucrurile s-au schimbat. N-am dormit aproape deloc si am avut privirea incetosata intreaga zi; mi se dilatasera pupilele ca unui morfinoman. Intr-a treia, mai exact astazi, m-am simtit ca un boxer caruia tocmai ii fusesera inmuiate oasele; am zacut in pat aproape toata ziua. In tot acest interval, procesul gindirii mi-a fost cel putin impleticit; am vorbit in propozitii scurte si am avut mereu senzatia ca n-am mare lucru de spus. N-am simtit nevoia sa-mi explic, nici mie, nici celorlalti, nimic. Pina si acum, cind scriu, realizez ca nu mai am in minte o unitate a ideilor, ceea ce s-ar traduce de regula intr-un paragraf ori un sir de fraze cu o teza centrala. Meditez la fiecare propozitie in parte, ma preocupa forma si caut cuvintele potrivite. Ma comport ca un maniac al formei. In tot acest timp continutul frazei e procesat in frinturi, secvential. Ideile nu se mai leaga de la sine, sint izolate si trebuiesc aduse cu forta una linga cealalta. A trecut mai bine de jumatate de ora de la primul rind scris.

Intr-adevar, lucrurile care ar fi trebuit sa ma alarmeze, apatia, stupiditatea indusa, ceata vederii si a judecatii, nu ma alarmeaza deloc. Vorbesc despre ele, despre efectele lor, dar nu ma simt amenintat de ele. Probabil asta e ideea care i-a calauzit pe creatorii medicamentului: sa-ti amorteasca reflexia si tu sa accepti lucrul asta ca pe ceva de la sine inteles. Nu te deranjeaza ca aluneci in platitudine, nici ca imaginatia nu mai iti functioneaza decit la o zecime din capacitate. Ori daca e ceva cu adevarat tragic intre cele care i se pot petrece individului, alterarea imaginatiei mi se pare cel mai nenorocit lucru. Sa nu mai poti visa, sa nu iti mai poti permite zborul, dreptatea, succesul, sau, mai exact, lumea in care toate acestea sint posibile. Caci daca in depresii sclipirea idealurilor inca mai exista, in remediul depresiei nu mai exista nimic. E numai un gol care, contrar ratiunii, te multumeste.

Si pentru ca in zilele ce urmeaza s-ar putea sa devin tot mai prost, va recomand sa va pregatiti pentru tot ce e mai rau. Miine as putea publica niste bancuri porcoase, poimiine niste poze cu pisici jucause. Dar, pina la urma, ce poate fi rau in asta? Aud?

November 23, 2012

Nu ma pricep la fotbal

Filed under: Idei personale — proletaru @ 9:03 am

Nu ma pricep la fotbal. L-am jucat, in copilarie, fara sa tinjesc dupa el, pentru ca pe masura ce cresteam sa-mi dau seama ca daca fotbalul venea in contrapartida cu o carte ori un film bun, ma puteam dispensa cu usurinta de perspectiva lui. Tot in copilarie cred ca am si urmarit cele mai multe meciuri de fotbal. Nu intelegeam – si nu inteleg nici azi prea bine – cum vine cu regula ofsaid-ului (sau offside, ma rog!). Adica, mai exact, inteleg alcatuirea ei structurala, dar nu si de ce trebuia inventata o conditie care sa rapeasca din posibilitatile si frumusetea jocului. E drept ca ofsaid-ul asta era sanctionat pe vremea copilariei mele mult mai mult decit e in ziua de azi, dar chiar si asa, mi se pare un element tehnic care strica arhitectura unui joc, altminteri frumos.

In adolescenta nu m-a mai interesat fotbalul deloc. Desi televiziunile romanesti se revigorasera si intrasera in rindul lumii, programind adesea repere din boom-ul fotbalistic mondial, preocuparile mele erau altele. Ma uitam la meciuri tot mai rar, si ma implicam sufleteste tot mai putin, chiar si atunci cind era vorba de jocurile echipei nationale. Emisiunile in care erau invitati fotbalisti, antrenori si finantatori erau deprimante. Pe masura ce performanta scadea, talk-show-urile se inmulteau. Crestea si numarul televiziunilor sportive. Incepuse mafia drepturilor pentru transmisiile in direct, mafia pariurilor si a “contractelor” cu arbitrii. Fotbalul, inainte o masina care producea profit in raport strict cu succesul, eliminase incet-incet necesitatea succesului din mecanismul de profit. Devenise un prototip pentru profitul pur, neconditionat.

Primele talk-show-uri sportive de proportii, adunind specialisti ai sportului, dar si personalitati publice, artisti si intelectuali, mi-au lasat un gust amar. Gravitau in jurul acelorasi probleme: lipsa fondurilor pentru echipe, lipsa terenurilor de calitate, lipsa unei galerii adecvate, lipsa unui jucator ca “x”, lipsa unui antrenor ca “y”, lipsa simpatiei arbitrilor. Toata lumea vedea destinul echipelor romanesti ca unul in care triumful, daca nu mai e posibil, nu mai e posibil din cauza tuturor acelor lipsuri; iar daca e posibil, e posibil in pofida respectivelor lipsuri. Insa absenta conditiilor de joc si a performantei deveneau leit-motivul fiecarei emisiuni. Superioritatea tehnica a adversarilor, chiar evidenta, era denaturata. Ea n-ar fi fost posibila daca ai nostri erau bine hraniti, bine imbracati, bine legati, instariti. Numai ca ei nostri, in principiu, n-aveau de nici unele.

Pe de alta parte, nici spectatorii avizi ai jocurilor de fotbal din Romania nu mi se pareau taman publicul ideal pentru echipe in suferinta. Mentalitatea ilustrata prin replici de genul: sa fi dat altfel, sa fi iesit pe dincolo, cutare nu vede ca are culoar liber, ah, cum a sutat nenorocitul! – intarind toate ideea ca autorii lor ar fi jucat mult mai tehnic decit favoritii – nu putea sa duca decit la frustrari care trebuiau sa degenereze, mai devreme sau mai tirziu, in violenta. Un fan suparat e cu atit mai amarit cu cit are convingerea ca lucrurile ar fi putut evolua diferit pe teren. Nu are imaginea corecta a randamentului echipei, nici nu poate estima ceea ce traieste un jucator in mijlocul terenului. Fanul stie un lucru: ca trebuie sa-si verse oful si sa ceara socoteala cuiva. Nu echipei, nu antrenorului; lor le mai da o sansa! Insa cu restul lumii are o problema.

Sub comunisti, fotbalul avea potentialul necesar pentru a fi mai mult decit distractie, insa n-a fost lasat sa iasa de sub spectrul “entertainment”-ului de weekend. Dincoace, in vremurile noastre, pasiunea pentru el s-a dezlantuit, insa din pacate obiectul ei e in descrestere. Capitalismul romanesc n-a prins bine fotbalului ca arta.

De aceea, nu va suparati pe mine daca n-am sa depling soarta Stelei, invinsa ieri pe teren propriu cu 5 la 1. Nu pot s-o apar, nu pot s-o depling. Nu ma intereseaza in asa masura. E o partida ca oricare alta, iar Steaua e o echipa mediocra, nici rea, nici buna, la fel ca toate acele echipe de pe cuprinsul globului care, in momentul asta, intimpina tristeti asemanatoare. Sigur, poate gresesc, dar ce stiu eu? Nu ma pricep la fotbal.

Next Page »

Blog at WordPress.com.