Blogul proletarului de tranzitie

October 30, 2012

Emmanuelle

Filed under: Idei personale — proletaru @ 5:34 am

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

N-am auzit decit acum citeva zile despre moartea actritei Sylvia Kristel, eveniment survenit acum aproape doua saptamini, pe 17 octombrie. Insa trebuie sa va spun ca la citirea informatiei m-a cuprins un fel de spleen. Nu tristete in adevaratul sens al cuvintului, doar un soi de amorteala a reflexivitatii care s-a pliat instantaneu pe imaginea ultimelor zile ale copilariei mele si a vacantelor de vara cind in vecini se faceau “vizionari” in lant ale unor filme care apareau pe casete video iar noua, copiilor, ni se cerea sa iesim afara daca venea momentul proiectarii cite unui film “fara perdea”. Regim care a durat o vreme, pina cind vecinul care detinea videocasetofonul a considerat ca pubertatea isi cerea drepturile, si ne-a ingaduit sa urmarim in intregime cele doua parti ale filmului “Emmanuelle” care o aveau protagonista pe Sylvia. De atunci incolo viata mea s-a schimbat putin; prin forta imprejurarilor, Emmanuelle a fost cea care a contribuit la acest proces. E firesc, prin urmare, ca acum, la moartea ei, sa resimt un al nu-stiu-citelea gol al trecutului propriu. Fiindca trecutul are intotdeauna substanta, iar viitorul e mereu inconsistent.

Sigur ca nu sint doar eu in imprejurarea asta; Emmanuelle le-a marcat pubertatea multora dintre cei din generatia mea si de virsta apropiata mie. E drept ca multi vor incerca sa ascunda faptul ca i-a marcat filmul in sine, dupa cum vor incerca sa ascunda ca multa vreme au identificat-o si ei, ca si mine, pe Sylvia Kristel cu Emmanuelle. Nici nu era greu sa cazi in pacatul acestei asocieri, caci nici atunci si nici mult mai tirziu, n-aveam sa ne imaginam ca ar fi putut exista scene de sex simulate, ori cadre senzuale trase de zeci de ori pina la gasirea dublei perfecte, pina isi vor fi pierdut toata senzualitatea pe care noi o descopeream, cu ochii uimiti, pe ecran si care parea sa fie in intregime acolo. Multi vor spune ca filmul nu a insemnat mare lucru, ca nu era in nici un caz un film bun, ca scenele sexuale nu erau cine stie ce, ca prea multe din situatiile descrise erau cu neputinta sa se intimple in viata reala ori ca Sylvia n-avea sini. Sigur ca azi, dupa ce ai parcurs toate felurile posibile de pornografie cu ochii adultului suprasaturat, dupa ce o relatie fizica nu mai prezinta nici un fel de mister pentru tine, dupa ce Hollywood-ul ti-a servit citeva blockbustere in functie de care te-a facut sa gindesti tot restul peliculelor dintr-o viata de om, poti spune chestiile astea si, in fond, orice. Numai ca nici gindirea asta nu e chiar a ta, e numai o judecata care s-a artificializat pe parcurs, s-a umplut de clisee si de platitudini care au venit la pachet cu ritmul actual al societatii.

Poti, asadar, sa spui orice vrei, dar n-ai dreptate! “Emmanuelle” e un film care a avut de spus mult mai mult decit alte filme asemenea, mai celebre ori mai bine cotate. La fel, Sylvia a avut tot ce i-a trebuit unei actrite mari ca sa-i spuna sau sa-i semnifice unei generatii intregi ca s-a terminat cu copilaria si ca viata, oricita o fi inainte, e absurda si complicata. Si tocmai pentru ca a spus-o frumos, am imbratisat cu totii cu incintare riscurile vietii de dupa.

Adio, Emmanuelle!

October 28, 2012

Halloween-ul ca tema de reflectie

Filed under: Idei personale — proletaru @ 5:30 am

Va marturisesc ca a vedea, cu ocazia Halloween-ului, mii de adulti, barbati si femei, colindind strazile orasului Chicago imbracati in vampiri, vrajitoare, spiridusi, draci si magicieni, imi da o intensa senzatie de nesiguranta si anxietate. Ceea ce accept cu bucurie in cazul copiilor, ca exercitiu de imaginatie mimetica, imi repugna in cazul adultilor. Toate barurile si restaurantele de unde ies, dupa miezul noptii, betivi in costume dintre cele mai bizare, mi se par adevarate porti catre un haos presimtit si deloc indepartat.

Sa nu credeti ca am ceva impotriva oamenilor care se distreaza. Dimpotriva, in numele acelei ratiuni prin care fiecare cautam sa luam o pauza de la stresul comunitar si in numele incercarii unanime de a ne deconecta prin formula cea mai la indemina, ma simt solidar cu ei. Nu am o problema nici cu cheflii, nici cu amatorii de suete, nici chiar cu betivii. Am o problema cu oamenii care in numele unei traditii pe care n-o cunosc, n-o inteleg si nici n-au dispozitia necesara s-o faca, isi construiesc in minte un dublu al acesteia, dupa care sint imitati de toti ceilalti. Astfel, am o problema cu cei care cred ca Halloween-ul e o chestie unde lumea se costumeaza ca sa infunde birturile, ceea de altminteri nu prea diferentiaza cu nimic sarbatoarea asta de cea a Sfintului Patrick. Am probleme si cu cei care cred ca Thanksgiving Day a fost inventat pentru masacrul curcanilor de pretutindeni. Nu imi plac prea mult nici oamenii care in loc sa stie cu ce scop se aniverseaza sarbatoare Pastelui, stiu exact ca ea aduce cu sine reducerea preturilor la dulciuri si spirtoase. Si pentru a nu limita acest tip de obtuzitate evenimentiala la cetatenii Statelor Unite, pot sa-mi extind analiza si sa spun ca nu diger cum trebuie nici convingerea romaneasca ca sarbatoarea Craciunului ne-a fost lasata mostenire pentru taierea porcului si stropirea lui cu tuica batrina, dupa cum am, finalmente, o mare problema si cu acei romani care cred ca Intii Decembrie trebuie sarbatorit neaparat prin indopare, rigiieli, urlete si lacrimi pseudo-nationaliste. Sarbatorile astea nu exista; le-au inventat unii si altii s-au luat dupa ei. Am profunda convingere ca ceea ce sarbatoresc toti acesti indivizi cade intimplator, numai, pe aceeasi data cu o aniversare reala. Data coincide, ritualul nu.

Va mai marturisesc ceva, in incheiere; am si o a doua tristete in legatura cu adultii care si-au asumat cu frenezie Halloween-ul carnavalesc. Poate ca ea vine dintr-o prejudecata, dar nu e mai putin logica. Ma uit la toti spiridusii si dracii care topaie de-a lungul si de-a latul noptii americane si ma gindesc ca multi dintre ei sint sau vor fi responsabili pentru decizii esentiale in legatura cu soarta tarii asteia de care pare sa depinda si soarta lumii intregi; multi sint sau vor fi responsabili pentru mersul societatii si economiei de aici si de pretutindeni. Nu stiu, e posibil sa gresesc; poate ca sint oameni buni, inteligenti, cu autoritate si cu preocupare pentru lucruri importante. Dar tare ma tem ca sint niste dobitoci.

October 26, 2012

Legea compensatiei

Filed under: Idei personale — proletaru @ 5:59 am

Ii spuneam, pe vremuri, unei bune prietene ca tot ceea ce sintem se include sub o lege a compensatiei lucrurilor. Cu alte cuvinte, fiecare avantaj existent in viata si fiinta individului, va fi balansat de un dezavantaj. Pentru atitea plusuri, atitea minusuri. La atita Yin, atita Yang. Asta e explicatia triviala, fireste. Adevarul e ca nu exista o matematica limpede care sa precizeze ca pentru “x” avantaje, omul va suferi un numar egal de neajunsuri. Dimpotriva, avem inainte exemple suficiente ale contrariului: cutare e bogat, frumos si plezneste de sanatate, in vreme ce altul e beteag, hidos si lipit pamintului. Ce anume compenseaza ce, pina la urma? Si asa mai departe, avem destule argumente legitime care sa respinga teoria compensatiilor care e, pina la urma, o teorie a ordinii. Ori lumea din care facem parte pare a fi oricum, numai ordonata nu.

Cu toate astea, cred ca am gresi enorm daca am presupune din capul locului, potrivit indiciilor empirice pe care credem ca le detinem, ca o lege a compensatiei universale nu exista. Exista, in masura in care fiecare lucru este echivalentul altuia si fiecare stare raspunde unei alte stari. Judecind lucrurile prin raportare la propria constiinta si convingeri, nu prea avem cum sa acceptam acest proces al inlocuirilor si echilibrarilor. E firesc. Atunci cind sintem bolnavi, cel mai important lucru pentru noi e sanatatea, iar ea va atirna in balanta mai puternic decit orice altceva, in cazul oricui. Cind iubim, ne proptim dinaintea oglinzii cu sentimentul ca frumusetea e cruciala si orice stare in afara ei intra in categoria dezagrabilului. Cind ne lipsesc banii avem convingerea ca nu ne lipsesc decit banii. Iata, prin urmare, suficiente motive care ne determina sa respingem posibilitatea echivalentelor universale. Evident, intr-o lege a compensatiei lucrurilor putem crede, fara sa fim vreodata susceptibili de a o demonstra cu argumente obiective.

Problema intelegerii compensatiilor universale e problema centrala a umanitatii. Si e perpetua, pentru ca perpetua e si incapacitatea noastra de a o asuma. Omul este un animal construit sa judece proprietatile lucrurilor in functie de gradul lor de intrebuintare. Atunci cind ii lipseste ceva, are sentimentul ca lucrul respectiv este esential si ca dobindirea acestuia e un efort inevitabil care trebuie, cel mult, justificat. Omul care crede in Dumnezeu e cineva care isi pune, de fapt, credinta in posibilitatea compensatiilor. Pentru neajunsurile de pe pamint, religia a imaginat o conditie de bine celest; pentru suferinta imediata, ea da raspunsul unei alinari indepartate. Legea compensatiilor s-a redenumit drept lege a lui Dumnezeu si astfel ea a fost inteleasa si acceptata mai usor, nu fara sacrificii insa. Pentru ca acceptarea ei inseamna punerea in paranteze a fiintei dominate de vointa si afecte, lucru niciodata realizabil pe deplin.

Legea compensatiilor e, insa, o constanta biologica. Fie c-o acceptam rational ori ba, fie c-o punem in umbra religiei sau o discutam numai la nivel de principiu, faptul ca in fiecare organism pamintean celulele se distrug si se refac perpetuu e irefutabil. Celulelor care mor le iau locul altele, vii, iar distrugerii unui corp ii raspunde, mai incolo, nasterea altuia. Dunele de nisip sint, in rastimpuri, inmuiate de ploaie, si la poli, in anumite luni ale anului, firul ierbii tisneste printr-o platosa de gheata. Societatea e, si ea, mereu in schimbare; acolo unde nu se schimba ideile, se schimba oamenii, si invers. Unde exista bucurie o sa gasiti si platitudine, iar locurilor unde suferinta e in toi nu le va fi straina intelepciunea. Suferinta, chiar daca nu va vine s-o credeti, produce o judecata mai inalta a lucrurilor. O compensatie exista permanent, si cea mai buna dovada a faptului ca ea exista e faptul ca pina si atunci cind o respingem, avem intuitia si speranta ei.

Borges vorbeste, e drept, mai bine despre toate astea intr-o povestire numita “Nemuritorul”. Acolo, eroul sau isi petrece o viata intreaga cautind nemurirea si in cele din urma o gaseste, bind din apa unui riu. Urmatoarele milenii pe care le traieste, in absenta durerii si a placerii, senzatii care nu pot avea loc atunci cind eludezi timpul, sint simultan prolifice si seci. Nemuritorul are si n-are sens, atit pentru sine cit si pentru ceilalti; faptele sale sint semnificative la un moment dat si insignifiante altadata. E imobil si netrebuincios, drept pentru care isi propune sa faca singurul lucru care are sens in imobilitatea aceasta, si anume sa caute un mod de a muri. Cautarea sa e logica, pentru ca are loc in mecanica universului compensatoriu: “Exista un riu ale carui ape iti daruiesc nemurirea; in alta parte va exista un alt riu care sa ti-o ia.”

Next Page »

Create a free website or blog at WordPress.com.