Blogul proletarului de tranzitie

September 30, 2012

Arta fara ingredient artistic

Filed under: Idei personale — proletaru @ 5:19 am

Marturisesc ca pina ieri nu stiam cine e Marina Abramovic. Am citit, in schimb, pe Internet ca activitatii ei de-o viata i se dedica un film si, curios, am purces la cercetarea identitatii si a muncii acestei femei. Pentru cine n-a auzit de ea (aflindu-se, cu alte cuvinte, in situatia in care ma aflam eu pina ieri), pot spune ca e autoarea unor studii de arta experimentala, o asa numita arta a interactiunii. Exista asa ceva, veti intreba? Se pare ca exista.

Printre spectacolele sustinute de ea se numara citeva performante cu totul iesite din comun; intr-unul, femeia isi aseaza dinainte un set de cutite de diferite marimi si porneste un aparat de inregistrare audio. Alege, pe rind, cite un cutit dinainte cu care incepe un fel de slalom printre degetele rasfirate ale miinii; la fiecare esec, insotit de zgomotul cutitului lovind carnea si, adesea, un tipat, un alt cutit este ales si slalomul reincepe. La final, sunt audiate inregistrarile: cutitul lovind lemnul scenei, cutitul lovind carnea femeii, tipatul. Se stabileste o succesiune a sunetelor, dupa care spectacolul se reia de la capat. De data asta el are si o alta tinta: compararea sunetelor din sesiunea secunda cu sunetele primei sesiuni. Interesant devine faptul ca loviturile cutitului in lemn sint tot mai persistente, mai hotarite, in timp ce tipetele tot mai slabe. E semn ca artistul si-a intrat in rol; are un scop si a trecut peste durere, dedicindu-se acestui scop. Si l-a asumat.

Un alt experiment este cel in care Marina Abramovic cheama publicul la interactiune cu artistul, plasind pe o masa 72 de obiecte, unele fine, altele contondente, unele destinate provocarii de placere, altele destinate ranirii. Printre obiecte, o pereche de foarfeci, un trandafir, un fagure cu miere, o pana, un bisturiu, o arma incarcata, s.a.m.d. Marina urmeaza sa stea pe scaun, imobila, vreme de sase ore, in timp ce publicul trebuie sa se apropie de ea si, folosind obiectele date, sa-i atinga trupul, sa-l manipuleze, sa-i transmita ceva personal, in functie de ceea ce crede fiecare. Initialmente, publicul reactioneaza timid, insa pe masura ce timpul trece, oamenii devin tot mai violenti, ii fac bucati hainele, ii taie pielea, o pleznesc cu tulpina inspinata a trandafirului, ii pun arma la cap si o ameninta. Dupa fix sase ore, artista se ridica si porneste inspre public care are, aproape unanim, un gest de retragere. Morala show-ului e, din nou, impresionanta: privilegiul folosit discretionar da aproape intotdeauna in abuz, indiferent de mijloacele de aplicare ce-l insotesc si indiferent de educatia morala a celui care-l primeste.

In prima faza m-am intrebat: domnule, ce fel de arta mai e si asta? De unde si pina unde poate produce arta simbioza exhibitionismului cu durerea? Numai ca, dupa vizionarea citorva fragmente din aceste spectacole, mi-am dat seama ca recitalul e foarte serios si efortul protagonistului e autentic, vizibil. E un soi de teatru, o pantomima care si-a depasit conditia, un monolog in care insa sint absente cuvintele. E adevarat, daca ne raportam numai la descrieri, genul asta de spectacol ne poate duce cu gindul fie la o exhibitie de bilci, in genul fachirismului ori al contorsionismului, fie la procesiunile religioase care implica autoflagelarea, fie la un experiment masochistic, dar nu la arta in sens traditional. Actul trebuie vazut, artistul atins. Caci fata de toate procedeele care supun corpul omenesc unei probe de rezistenta dar care nu sint mai mult decit demonstratii fizice, actul Marinei Abramovic are si o indiscutabila componenta spirituala. El are in vedere, dincolo de simpla expunere a corpului, dincolo de testarea reactiilor si limitelor acestuia, reactiile publicului si contactul direct al acestuia cu artistul. Imi imaginez ca experienta, pentru participanti, trebuie sa fie cel putin intensa.

Evident ca spiritele conservatoare n-au sa accepte ca Abramovic sa fie pusa in rind cu Da Vinci ori pe acelasi palier cu Mozart, desi nimeni nu intentioneaza asta. Dar arta e un concept mai larg decit avem tendinta sa acceptam, din umbra titanilor. Vom nota, astfel, ca ceea ce face Marina Abramovic e un act de temeritate a spiritului care incearca sa-si defineasca relatia cu trupul. Iar in zilele noastre, cind esti obligat sa dai din umeri inaintea unei sumedenii de creatii care se numesc arta cu toate ca nu pun in valoare decit trupul, atunci cind nimeresti si peste un pic de spirit nu mai ai incotro si trebuie sa surizi cu recunostinta.

Advertisements

September 28, 2012

Viata de camin

Filed under: Idei personale — proletaru @ 5:57 am

Privesc catre aglomeratia acestor zile inaintea caminelor studentesti, caci a venit vremea ca putinele locuri disponibile sa fie luate cu asalt, si imi aduc aminte de propriile experiente legate de cazare in anii mei universitari. In primul an, surescitarea si groaza de tot ceea ce ma inconjura. Agitatia, asteptarea in fata caminului cu noaptea in cap, traficul de locuri, povestile despre spaga impresionanta care se cerea data in anumite cazuri (mai exact pentru “suplimentarea” locurilor, caci in mod normal trebuia sa incepi cibucareala chiar de la distributia saltelelor, cearceafurilor si p─âturilor). In al doilea an apaream ceva mai relaxat, pentru ca pe sfirsitul perioadei universitare sa ma duc lipsit de griji si de echipament, sa ma strecor printre lume si sa reusesc sa obtin, miraculos, locul dorit. Asta fara spaga mai mare decit un cartus de tigari, un pachet de cafea si o ciocolata, mergind toate catre zeii caminului: administrator, magazioner, portar si femeia de serviciu.

Curatenie, in majoritatea camerelor in care am stat, se facea cam odata: la mutarea inauntru, cind femeia de serviciu, ademenita de perspectiva cadourilor multiplicate, isi facea datoria cu sirguinta. Dupa aceea nimeni nu mai deretica, totul cadea in voia sortii. Daca intre cei patru colegi cu care imparteai camera predominau spiritele salubre, nu te puteai lasa mai prejos, iar curatenia se facea fie cu rindul, fie cu participarea generala. Daca, dimpotriva, predominau neglijentii, nu-ti raminea decit sa deretici de unul singur ori sa lasi lucrurile la voia intimplarii. Am fost, pe rind, in ambele situatii, cu exceptia faptului ca din cinci ani de zile petrecuti in universitate (si, implicit, in camine studentesti), doar intr-un singur an am urmat un program de curatenie riguros; in restul anilor, igiena camerei devenise o valoare pur contingenta, un soi de proces incontrolabil. Mereu venea cineva in vizita, mereu unul sau doi oameni ramineau peste noapte, mereu se dormea pe jos, pe masa ori in “pereche” cu cineva mai subtirel care accepta sa imparta patul cu vreun nou-venit. Se dormea putin si se dormea pe apucate, cursurile se evitau pe cit se putea si chefurile mergeau struna (in sensul in care o vizita ori un pachet primit de acasa deveneau prilej de “chef”, adica bere, fum gros de tigara si muzica la volum ridicat).

Am vazut astazi, la televizor, citeva camere de camin filmate in interior si am constatat ca situatia s-a mai schimbat oarecum. Caminele dotate cu cinci locuri intr-o camera s-au imputinat, iar atmosfera dinauntru pare alta. Exista mobilier, noptiere, etajere, in unele cazuri chiar un mic colt unde administratia a fixat un televizor ori un frigider. Mobilierul, pe vremea mea, era inexistent, in afara unor dulapuri subtiri, de vestiar, a unei mese cu picioare ruginite si al unor bucati de placaj fixate intre paturi. In unele locuri aveam chiuveta in camera, in altele nu. De frigider nici nu putea fi vorba. Imi amintesc cum, la cazarea intr-una din camerele celebrului camin 16 din complexul “Hasdeu”, gasisem atirnind in afara geamului o lada de fier, conceputa special pentru a tine locul frigiderului. Curind, posesorul s-a aratat incercind sa si-o revendice, moment in care l-am trimis cu totii la plimbare. N-am cedat nici inaintea amenintarii ca vom fi rupti in bataie de gasca pe care respectivul urma s-o adune ca sa ne ia cu asalt. Imi dau seama acum, la cincisprezece ani distanta, ca si pe vremea aceea luptam pentru confortul propriu. Pentru un privilegiu mic, dar care sa ne apartina. Luptam asa cum luptam acum, cu diferenta ca pe atunci eram mult mai putin inversunati. Si de ce sa fim inversunati, cind aveam intreaga viata la dispozitie; eram in stare sa renuntam la destule pentru acel orizont necunoscut in care totul putea fi aventura.

Pe masura ce viata scade in noi, lupta pentru privilegii devine tot mai inversunata. Ne imaginam ca ele pot recupera ceea ce am pierdut. E fals. Confortul nu face decit sa otraveasca viata ramasa. Cum sa poti trai intr-un viitor fara dileme?

September 25, 2012

Cum sa definesti furtul fara sa torturezi DEX-ul

Filed under: Idei personale — proletaru @ 4:20 am

Citesc presa romaneasca si vad ca descoperirea unor imense cheltuieli de protocol pe vremea cabinetului Ungureanu a reusit sa-l trinteasca pe spilcuitul fost prim-ministru catre coada sondajelor. Este o dovada suplimentara a doua lucruri. Unu: ca in Romania, mai degraba decit incompetenta politicianului, te revolta banii pe care-i vehiculeaza respectivul, si doi: romanii au sentimentul ca daca banii bugetului guvernamental nu s-ar cheltui pe prostii, ei ar intra in buzunarul public. Prima are ca si consecinta nefasta ca lumea vrea sa-l desfiinteze si pe ala competent dar instarit, iar a doua faptul ca lumea traieste cu impresia ca statul bogat inseamna huzur individual. E drept ca banii respectivi, pastrati, ar putea contribui cu succes la economiile statului, insa asta tine numai de civilitatea financiara a politicii de stat. Populatia nu are niciodata acces in mod direct la aceste fonduri, asa cum au tendinta unii analisti politici sa explice la televiziune, pe intelesul “vulgului”, ca daca statul cheltuieste mai putin, populatia cistiga mai bine. Nu e deloc asa.

In fine, situatia e, totusi, interesanta. Prestigiul unuia dintre lupii tineri ai noii drepte (care chiar “dreapta” nu e, in orice caz nu e vorba de dreapta traditionala), omul in care cea mai decadenta formatiune politica romaneasca a momentului isi pusese toate sperantele, se scufunda potrivit unui motiv care poate ca in Occident ar stirni zimbete, insa in Romania stirneste furori. Intr-adevar, cheltuielile de protocol ale cabinetului sau au fost stupide, insa discutia creeata in marginea lor a dovedit ceva surprinzator, si anume o naivitate a junelui fost prim-ministru la care chiar nu m-as fi asteptat. Nu credeam ca un fost director al Serviciului de Informatii Externe poate fi naiv.

Mihai Ungureanu se pare ca si-a pus, literalmente, in cap sa argumenteze cum au avut loc cheltuielile respective, in loc sa se dezbare de ele ori sa le treaca sub tacere. Sub imperiul unei nevoi de onestitate pe care imprejurarile o fac imposibil de formulat, el incearca, cu o paradoxala curatenie a gindului, sa argumenteze o escrocherie. Lucru imposibil, pentru ca nu ai cum sa te faci inteles. Daca spui ca acele cheltuieli sint umflate, recunosti ca ai girat furtisagul traditional romanesc prin care se specifica un pret exorbitant pentru niste maruntisuri, urmind ca banii astfel extorcati sa-i incaseze camarila. Daca spui ca acele cheltuieli sint autentice, te dovedesti idiot, pentru ca la vreme de criza trimiti sa-ti cumpere odicolon de zeci de mii de euro. Cheltuiala care, daca la curtea regala suedeza ar trece drept nevinovat capriciu, la palatul Victoria nu poate sa treaca decit drept nebunie, atunci cind esti in an electoral si traiesti in mijlocul unui neam care se da in vint dupa populism si cirteala, in cazul de fata justificata. Ratacirea se plateste.

Ce trebuia sa faca Mihai Razvan Ungureanu, pus fata in fata cu dovada cheltuielilor absurde? Multe alternative nu avea, e adevarat. Putea ridica din umeri, invocind necunoasterea cazului, asemenea majoritatii cu obraz gros a politicienilor romani. Putea (ceea ce a si facut!) sa incerce o aparare, cazind in tragicomedie absurda, asemeni minoritatii stupide intruchipata, deocamdata, numai de Victor Ponta, care nu demult si-a argumentat propriul plagiat prin “imprumut ideatic”. Dar ceea ce n-au invatat inca lupii astia tineri, inteligenti dar cu caimacul escrocheriei pe buze, e ca uneori singurul tip de disculpare acceptabila e cel formulat cindva de Tudor Postelnicu, obosit de repetitivele “de ce”-uri ale justitiei romane. Fraza corecta e: “Am fost un dobitoc!” De necrezut, dar apararea laconica a fostului demnitar comunist are o eleganta care le-a scapat, pe rind, si lui Ponta si lui MRU.

Next Page »

Create a free website or blog at WordPress.com.