Blogul proletarului de tranzitie

June 30, 2012

Cum plagiem, cind plagiem

Filed under: Idei personale — proletaru @ 5:52 am

Cind vine vorba despre o teza doctorala, pot spune ca ma aflu intrucitva in tema atit cu criteriile universitare in temeiul carora ea poate lua fiinta, cit si cu rigorile alcatuirii textului respectiv. In cele ce urmeaza trec, ca atare, dincolo de evenimentul care da nastere discutiilor actuale (trei personalitati publice acuzate de plagiat!) si imi dau cu parerea relativ la radacinile plagiatului in tezele de doctorat romanesti.

In primul rind trebuie sa distingem intre citeva tipuri de doctorate. Exista doctorate nascute in marginea unei opere stiintifice care e scrisa deja (autorul scrie din pasiune asupra unei teme si, la un moment dat, se decide sa ofere tezei o recunoastere academica); exista doctorate nascute in marginea unei cariere inalte (ai lucrat atitia ani intr-un cerc academic, incit “nu se poate” sa nu iti incununezi cariera si cu titlul asta); exista doctorate nascute dintr-o dorinta artificial-patologica a candidatului pentru titlul respectiv (asta viseaza omul, asa cum unii vor sa urce Everestul, altii vor sa isi traga o patalama, indiferent cit de precara le e cultura), si exista doctorate nascute din dorinta ceva mai intemeiata a candidatului pentru suplimentarea salarului (cazul e aproape in exclusivitate romanesc, intrucit in strainatate doctoratul e mai curind o recunoastere tehnica si nu un suport material). In fine, chiar atunci cind exista derivatii ale cazurilor de mai sus, principiile ramin aceleasi.

Daca admitem ca plagiatul nu e copierea mot-a-mot a unor pagini intregi din lucrarea altuia, ci poate fi si imprumutul de idei fara precizarea sursei, trebuie sa spunem deschis ca, din categoriile enumerate mai sus, primul caz e cel care exclude aproape in totalitate aceasta practica. Un om care scrie ani de zile la un material care-l intereseaza are cel putin scrupulul originalitatii textului, ca sa nu mai vorbim de cel al tezei. In categoria asta veti intilni destule lucrari scrise prost: nu toti doctorii sint scriitori. Indiferent de impactul stilistic, insa, lucrul cel mai important ramine demonstratia continuta in lucrare, precum si felul in care se ajunge la ea, pasii argumentarii. Din pacate, cazurile in care lucrarea precede (si nu e conditionata de) demersul de obtinere al diplomei sint putine. Ergo putine sint si cazurile in care o lucrare va fi 100% “curata”.

Categoriile ramase sint, pe cit de diverse, pe atit de supuse tentatiilor de imprumut ideatic. Arhitectura administrativa in vederea redactarii lucrarii e stufoasa si nu-ti permite multe libertati: numarul de autori utilizati in bibliografie trebuie sa fie peste cifra “x”, numarul de pagini peste cifra “y”, cu sau fara note de subsol, cu sau fara precizarea in paranteza a sursei citate, cu obligativitatea de “x” la suta bibliografie autohtona, “x” la suta bibliografie “clasica” in domeniu si “x” la suta specialisti nou-aparuti, cu fontul cutare, cu spatierea cutare, etc. Toata aceasta inginerie nu-ti prea da impulsul de-a te desfasura; ba mai rau, ai sentimentul ca de vreme ce toate cerintele se refera efectiv la surse externe si nu la textul tau de autor, numai sursele sint importante, asa incit aluneci in patima imprumuturilor livresti.

Sub acest aspect sa nu va mire daca specialistul, profanul si semidoctul se intimpla sa aiba in comun “ciupeala” in textele lucrarilor de doctorat. Deja aici se impun alte comparatii. Specialistul face apel la imprumuturi minimale, destinate eventual sa “rotunjeasca” suprafata cartii. Semidoctul imprumuta lejer pagini intregi, parindu-i-se suficienta contributie faptul ca-si scrie singur lucrarea si n-a angajat pe cineva. Profanul angajeaza de regula pe cineva sa i-o scrie, eventual si sa i-o explice, neglijind total dubla sa expunere: la plagiat si la necunoasterea propriei lucrari.

Efectul e simplu. Plagiatul exista si atit. Culmea e ca identificarea lui n-o sa te ajute sa distingi specialistul de nespecialist. Sint destui profesionisti plagiatori, dupa cum sint si destui inepti care au reusit sa genereze texte proprii. Daca e sa ma gindesc la o concluzie, nu pot decit sa spun ca plagiatul e, in Romania, la fel de indicat sa stabilesti competenta cuiva pe cit e si titlul de doctor. Ai senzatia ca inseamna ceva, dar ce anume e, ce-a vrut sa fie…

Advertisements

June 29, 2012

Drepturi, drepturi

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:03 am

Viata
Viata e cind bun individual, cind bun comun, cind simbol al trecerii omului, cind simbol al perenitatii lui. Nu se stie exact de unde vine si incotro merge, dar fiecare are dreptul sa creada ce vrea in legatura cu ea. Un lucru se stie, totusi: ca e inviolabila. Oricine se pune cu viata oricui, e pasibil de pedepse de tot felul. Poate, la o adica, sa-si piarda si propria viata. De aici dilema lui Raskolnikov: domnule, a cui viata e importanta, si pentru cine? Chiar, a cui si pentru cine?

Siguranta
Americanii au camere video de supraveghere montate aproape peste tot: intersectii, parcuri, cladiri, magazine. Oamenilor li se spune: e pentru siguranta voastra. In realitate e pentru distractia “lor”, adica a celor care organizeaza sistemul. Camerele alea nu fac decit sa colecteze imagini destinate identificarii de raufacatori si de victime odata ce s-a indeplinit un act singeros sau reprobabil. Nimic care sa previna faptele dramatice ori deplasate, nimic care sa spuna: “Pina aici”! Dimpotriva, am citit ca exista raufacatori carora le creste adrenalina in prezenta camerelor video. Au sentimentul ca li se pretinde o crima “artistica” si-si dau toata silinta…

Libertatea
Citesc adesea clisee publicistice de genul: “si-a inteles prost libertatea”, atunci cind vine vorba despre vreun decerebrat care a mai comis vreo infractiune notabila (a se citi “grotesca”, pentru ca traim in vremurile cind numai astea mai sint luate in seama de catre presa). Si ma gindesc de fiecare data ca e absurd. Libertatea individuala nu exista. Exista numai fantoma ei. Libertatea, ca fenomen determinat, nu e mai reala decit dinozaurii: o poti descrie, ilustra si explicita, dar n-ai de-a face cu nici un exemplar viu si autentic. In schimb ai destule copii dupa care te poti orienta; mai exact, ai suficiente exemple de libertate trunchiata care iti pot sugera ceea ce va fi fost, la un moment dat, libertatea absoluta. Revenind, iti vine greu sa crezi ca si gestul criminal al idiotului ajuns in gura presei e o forma de libertate, dar asta e! Ce-a facut el e mai aproape de conceptul real de libertate decit toate reprezentarile intre care plutesti tu.

Dreptatea
Daca libertatea omeneasca mai poate fi, totusi, circumscrisa unui spatiu si timp, dreptatea umana e fantezia curata. E tot ce poate fi mai aleatoriu si accidental in viata umanitatii. E supusa judecatii oamenilor, legilor, religiei si istoriei. Fiecare judeca altfel cite-o fapta, fiecare ii atribuie culpabilului o vina mai mare sau mai mica, fiecare are in vedere o pedeapsa mai grea sau mai usoara care poate fi, in ultima instanta, orice. Pentru aceeasi isprava unii vor sa scoata ochi si sa taie miini, altii sa impuste sau sa spinzure, altii opteaza pentru detentie, altii cer clementa, altii trec dincolo de indivizi si judeca faptele, unde totul se reduce la pura teorie si aluneca, nu rareori, in tautologii. Dreptatea nu e nici macar ceva orientativ; e un concept agnostic.

Fericirea
Un drept universal. Toti au, cu adevarat, dreptul la fericire in limitele impuse de caracterul, originea si posibilitatile fiecaruia; pina acum nimeni n-a vrut sa-i ia, efectiv, fericirea cuiva. Sint oameni care vor sa le ia unora viata, libertatea, organele, prietenii, lucruri care pot, fireste, constitui la un moment dat ceva din arsenalul starii de fericire. Numai fericirea ca stare efectiva n-o sa vrea nimeni sa ti-o ia. Unde mai pui ca ea si exista, deci e posibil oricind sa ai acces la asa ceva. Exista, insa fara o forma concreta, caci e numai un bun al imaginatiei. “Fericiti cei saraci cu duhul”… Paradoxul e ca si cei cu gindirea slaba au imaginatie si pot accede, astfel, la un dram de fericire…

Drepturile omului sint, in marea lor majoritate, niste concepte false pe care istoria post-1789 a incercat sa ni le induca, insistind ca privilegiul umanitatii consta tocmai in a avea aceste drepturi. Din pacate, majoritatea emanatiilor teoretice ale Revolutiei Franceze au ramas in stadiul de mituri: egalitatea dintre oameni, scopul social-umanist al partidelor, legile care pedepsesc numai ceea ce vine direct in contradictie cu ele, libertatea individuala nelimitata in contextul supunerii fata de lege. Asa cum oamenii nu sint nici egali, nici echivalenti, nici congruenti unii cu altii, asa cum partidele se formeaza numai pentru un interes propriu rebotezat drept interes general, asa cum legile se intind, dupa voia celor care le aplica, si asupra unora mai putin vinovati, asa cum libertatea individuala e la indemina oricitor interpretari vreti, fara sa fie decit una speculativa, tot asa si omul vremurilor noastre nu e mai om decit cel al veacurilor intunecate.

Omul Nou e un individ care a pus deoparte armura si s-a acoperit de hirtii. Totusi, intre una si cealalta s-ar fi cuvenit o baie.

June 26, 2012

Cunoastere si reeducare

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:08 am

Exista date pe care nu le primesti decit prin experienta. Intensitatea durerii fizice, sentimentul dat de claustrare, inregistrarea unei umilinte, o povara a constiintei. Poti intui despre ce e vorba, dar reflexia apriorica asupra lor nu va cintari nici pe departe atit cit cintareste faptul in sine. In prezenta durerii, de pilda, mintea se disociaza de orice judecata reflexiva, devenind un simplu receptor de senzatii. Gindurile care isi fac, din cind in cind, loc acolo, sint fie ginduri de panica, fie intrebari asupra tolerantei corpului: “cit mai rezista?”, “cum ma pot apara?” Omul este smuls din locul si realitatea sa individuala, devenind numai protagonistul suferintei sale.

Marturisesc ca lectura unui jurnal al reeducarilor politice din puscariile comuniste m-a facut sa ma gindesc la Platon. Ma intrebam, mai exact, cum se impaca doctrina sa, prin care spiritul uman poseda reperele formelor ideale ale lucrurilor cu care avem de-a face in viata noastra paminteana, lucru ce usureaza cunoasterea si invatarea, cu teza suferintei individuale. Platon crede ca exista o lume a conceptelor universale, precum binele absolut, frumosul absolut, albul ori negrul absolut, din care se impartasesc obiectele realitatii si ideile noastre. In acest dictionar al formelor ideale, suferinta nu exista. Ea este un accident si apartine numai fiintei noastre fizice, pamintene. De regula ni se datoreaza in exclusivitate, e influenta lumii corupte asupra sufletului uituc, incapabil sa puna in acord ceea ce-a vazut in paradisul formelor cu lucrurile lumii. Suferi pentru ca nu-ti poti reaminti binele si frumosul, suferi pentru ca nu poti extrage valorile corespunzatoare din lucrurile care te inconjoara. Iar durerea fizica nu e decit triumful carnii asupra spiritului.

Cel mai mare esec al platonismului este ca filosofia aceasta n-a avut in vedere umanul. Sint de acord ca individul e pasager in arhitectura lumii, insa umanitatea e, daca nu perena, cel putin clasica. Nu poti s-o dai afara din filosofie, s-o accepti numai ca pur accesoriu pentru sufletul etern. Omului vazut ca simplu recipient i se neglijeaza creatia, inteligenta, munca; i se refuza dreptul la un loc al sau in univers. Platon a fost atit de indragostit de descoperirea lui, incit a trecut cu vederea faptul ca aceasta il excludea ca om. A preferat sa se auto-elimine din constructia sa teoretica, numai pentru a-si salvgarda doctrina. E o masura de inalt sacrificiu personal, chiar daca e mai greu de inteles. Si nu e nici asa greu de inteles, daca accepti ca omul se poate sacrifica si pentru o abstractiune.

Daca ar fi sa revin la cartea despre care vorbeam anterior, acel jurnal al reeducarii staliniste, as mai putea semnala, parcurgind-o, si alte esecuri ale lui Platon. Pe linga acela de a excomunica umanul din regimul universului si de a nesocoti suferinta ca si conditie a speciei, nu ca si accident al lumii, mai exista un esec al cunoasterii (care e, mereu, imperfecta, cu toate ca se impartaseste din forme originare) si unul al comunicarii (care nu poate transmite adecvat mesajul sufletului). Cartea reeducarii e, insa, plina de exemple de oameni care s-au inaltat, prin intermediul unor experiente tragice, la un nivel al cunoasterii inaccesibil noua, teoreticienilor. Il putem accepta si gindi, dar nu intelege.

Exista date pe care nu le primesti decit prin experienta.

Next Page »

Create a free website or blog at WordPress.com.