Blogul proletarului de tranzitie

May 29, 2012

Ori reclama e falsa, ori nevoile. Ori oamenii.

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:06 am

Nu cred ca am vazut niciodata advertising mai bun decit al americanilor. Fotografii de reclama, decoratiuni de ambalaje si meniuri multicolore, toate facute pentru a-ti induce ideea unei naturale necesitati pentru respectivul produs. Ciocolata, televizorul, sticla de lapte (sau de bere, ma rog) iti sint necesare, fireste, dar vazind prezentarea care le insoteste ai sentimentul ca-ti sint mai necesare. Cuie, brice, temosuri ori genti termoziolante nu-ti sint necesare deloc, insa consultind lista utilitatilor enumerate pe spatele ambalajului, compusii chimici care indica rezistenta de aproape (sau peste, in cazurile in care se doreste apelarea cumparatorului cu gust pentru absurd) suta la suta a materialului, parca simti cum iti lipsesc.

E aproape un sentiment de benigna satisfactie acela de-a fi o parte micro-organica – si cam de utilitatea unei singure globule albe ori rosii intr-o masa consistenta de asemenea globule – din aceasta natiune de comercianti. Astfel gindeam ieri, la intrarea intr-un mini-market din regiunea Door County, Wisconsin. Singurul lucru remarcabil in ceea ce privea micul magazin era faptul ca toate produsele vindute erau fabricate pe plan local: dulceturi, jamboane, ketchup, cesti de ceai ori mici sculpturi decorative. Cu toate ca, in afara etichetelor de producator local (sa-i spunem “agro-industrias”) respectivele produse nu prezentau nici o calitate diferita de a celor vindute pe scara larga in orase, preturile erau duble iar cumparatorii se inghesuiau sa le achizitioneze. Daca am sa adaug ca Door County este un loc care nu are nimic particular in afara unor vai impadurite si a amplasamentului pe lacul Michigan dar, anual, geme de turisti, cred ca va puteti face o idee despre ceea ce inseamna, totusi, advertising. A vinde ce ai si, de cele mai multe ori, ceea ce nu ai, intr-un ambalaj de exceptie, inseamna a iti asigura un business chiar acolo unde resursele fizice ale unuia sint minimale.

Sigur, dumneavoastra, ca romani trecuti prin ciurul a nenumarate incercari de escrocherie cu care, de altminteri, sint garnisite business-urile romanesti, veti deschide gura pentru a exclama: tot o inselaciune e si aici! Convingerea asta o aveam si eu, pina sa ajung la Door County, un loc care nu are decit apa, barci, niste paduri si o sumedenie de “agro-industriasi”, dar care se “vinde” pe bani buni. Hoteluri scumpe, produse scumpe, distractii (indoielnice) scumpe. Ca e inselaciune si reclama falsa credeam, care va sa zica, pina cind am constatat ca de fapt turistii americani platesc pentru ceea ce cer.

Oamenii vor, in realitate, niste senzatii. Vor sa creada ca produsele cumparate sint deosebite si suta la suta naturale; si dau bani pentru a-si asigura convingerea asta. Vor sa se dea cu barca pe lac si sa priveasca un peisaj mediocru pe care insa nu-l vad in fiecare zi. Tocmai pentru ca nu stiu ce inseamna un peisaj, au tendinta sa ia drept magnific orice peisaj. Dar nu e nimic gresit aici: pentru omul inchis in pestera lui Platon, soarele e mirific, nu e o banalitate. Tot la fel, americanul monden cauta traditia, de orice sorginte ar fi ea. Si are dinainte convingerea ca lucrul asta nu e ieftin. Dimpotriva, daca ar fi, totul ar parea suspect. Un peisaj ieftin, o dulceata naturala ieftina, o distractie semi-gratuita? Inseamna ca lucrurile nu sint la locul lor, ca ceva nu e in regula. Hai sa mergem altundeva, unde e scump.

Traditia e un lucru care se tine cu cheltuiala. Chiar daca e o traditie inventata.

May 25, 2012

Versiunea lunga sau versiunea scurta?

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:43 am

Limbajul e un miracol si exista, in mod necesar, un simt al lui. O dotatie pe care nu o au toti oamenii. Imi amintesc cum, pe vremuri, imi era oferita o fraza a lui Andrei Plesu drept exemplu de text imposibil de inteles (asta ca sa nu zic “incomprehensibil”). Fraza suna cam asa: “obnubilarea simtului pentru proximitate este corelativul morbid al oricarei metafizici zenitale”. Ei bine, exista oameni care pot intelege instantaneu fraza asta; exista si oameni care o inteleg dupa un interval de reflectie, dupa cum exista si oameni care n-o inteleg niciodata, chiar extragind din dictionar sensul tuturor cuvintelor, luate cite unul.

Imi amintesc ca a durat putin ca sa pricep unde batea Plesu, cu atit mai mult cu cit unul din minusurile alcatuirii respective era faptul ca ii lipsea contextul. Dar, in esenta, nu e mare lucru de inteles. Autorul textului spune doar ca cei preocupati sa judece lucrurile prea indepartate, precum universul, ordinea, timpul ori pe Dumnezeu, rateaza obligatoriu realitatea imediata. Uita sa cumpere piine, sa plateasca gazul, sa-si petreaca timpul cu familia. Fiecare intelegere inalta a lucrurilor vine la pachet cu lipsa de intuitie pentru cele ce se petrec aici si acum. E condamnarea proverbiala a filosofiei: sa n-o poti face decit despartindu-te de realitatea imediata.

Revenind, insa, la tema initiala, trebuie sa precizez ca dotatia vocabularului nu e potrivita oricarui intelect. Am vazut indivizi inteligenti, incapabili sa rosteasca o fraza fara sa-si caute cuvintele, fara sa se rataceasca in termeni. Am vazut, pe de alta parte, si prosti care puteau debita orice despre orice, corupind, fireste, limbajul si aducindu-l la nivelul limbii de lemn. Am vazut oameni care, fara sa foloseasca neaparat un limbaj superior, erau extrem de inventivi in limba (poate va amintiti de “iarna de metal” a lui Paunescu); am vazut oameni carora le era imposibil sa vorbeasca romaneste fara a insera neologisme in fiecare propozitie si am vazut oameni cu un limbaj propriu mai curind sarac, dar care puteau cita fara greseala autori greoi si fraze complicate (cazul Tutea). De fiecare data intelectul apare intr-o mai mare sau mai mica inadecvare cu vocabularul; avem de-a face cu oameni care gindesc mult mai mult decit reusesc sa transmita si cu oameni care gindesc mult mai putin in raport cu numarul de cuvinte pe care le debiteaza.

Problema vocabularului aplicat m-a interesat mereu. Imi amintesc cum, in anii Universitatii, eu insumi am trait o ciudata bipolaritate. Atunci am avut de-a face cu citiva oameni care dispuneau de un vocabular teribil de sofisticat si pe care ii urmaream cu uluire, descoperind de fiecare data cite o noua formula, eschiva verbala ori sentinta rostita in termeni miraculosi. Pe de alta parte, tot atunci intilnisem citiva insi care utilizau un minimum lingvistic si care reuseau, si in conditiile date, sa fie hazlii si interesanti. In primul caz imi spuneam ca am pierdut enorm acordind, pina atunci, atentie unor oameni situati mult sub capacitatea orala (si, evident, si intelectuala) a respectivilor; in al doilea caz ma intrebam cum e posibil sa fii lapidar si sa obtii, totusi, un asemenea efect. Pendulam intre doua dimensiuni diferite ale expresiei de sine: intre excesul de vocabular si pseudo-suprimarea vocabularului.

Citiva ani buni de zile le-am practicat, debusolat, pe ambele; erau momente in care ma exprimam pur aforistic, cind ambiguu, cind taios, dozind verbiajul la limita. Alteori degeneram in exces de explicatii, si atunci adoptam un limbaj si o atitudine didactica, facind exces de verbe, paranteze si interpretari. In scurta mea experienta ca preparator universitar obtinusem, astfel, efecte din cele mai diverse: pentru unii eram captivant, pentru altii doar aiuritor. In cele din urma am gasit o cale oarecum de mijloc: pastram, din sirul frazelor, doar esentialul, fara sa fiu, totusi, prea laconic. Imi ingaduiam pe alocuri, cum s-ar spune, si luxul interpretarii.

Revenind recent in Romania si avind prilejul sa vorbesc intr-un mediu universitar, am constatat cu destula tristete ca vocabularul nu mai mi-e in pas cu ideile. Nu mi-am mai gasit cuvintele, majoritatea frazelor au iesit ciuntite si chinuite. Nu mai detineam nici un secret: nici al formulelor inalte, nici al esentelor succinte. Pierdusem tot. Lucrurile nu mergeau; nu vor merge niciodata ca in cazul scrisului. In vorbire nu ai timp mult de gindire, nici nu-ti poti alege subiectele care favorizeaza oratorul din tine. Trebuie sa supui vocabularul, nu sa cauti o metoda de a te imprieteni cu el. Nu merge.

Ce-mi ramine de facut? Pai as putea sa ma resemnez, sau sa-mi caut ramasitele maiestriei pierdute. Dar pot sa ma si bucur. Pina la urma mi se ofera pe tava, nesperat, prilejul sa tac.

May 21, 2012

35

Filed under: Idei personale — proletaru @ 8:07 am

Miine implinesc 35 de ani. In astfel de imprejurari, mai exact atunci cind aniversarea unui nou an de viata chiar nu mai justifica nici bucuria, nici bairamul, un om ca mine priveste retrospectiv si se intreaba daca si-a cheltuit cu un minim folos anii care au trecut. Exact in aceste imprejurari apar si cele mai tragice intrebari, dictate si ordonate de imaginatie, intrebarile din seria lui “ce-ar fi fost daca”. Ce-ar fi fost daca as fi ramas in tara, ce-ar fi fost daca mi-as fi dedicat mai serios timpul studiului, ce-ar fi fost daca as fi imbratisat o cariera universitara, daca as fi dat curs ofertei politice primite pe vremuri sau daca mi-as fi dat acceptul pentru redactarea literara a unor proiecte destinate fondurilor Phare? Dar daca as fi refuzat sa plec in Statele Unite? N-ar fi fost oare viata mea radical diferita, poate mai buna? Sau ar fi fost mult mai rau?

Esentialul este ca, indiferent ce ai face, nu poti sa nu te intrebi ce s-ar fi intimplat daca ai fi optat pentru un altfel de angajament al fiintei tale. Li se intimpla si celor care au sentimentul ca si-au desavirsit, intr-un fel, opera ori cariera, dar’mi-te celor care au impresia ca s-au ratat. Nu spun ca ma apasa sentimentul ratarii, dar in mod sigur ma apasa cel al inutilitatii. N-am facut nici un fel de cariera, vorbesc o limba care nu mi se potriveste, fac tot soiul de lucruri la care nu ma pricep iar intelectual vorbind, apartin unei Romanii care numai cu intelectualitatea nu mai vrea sa aiba de-a face. E o conjuctie trista de imprejurari si una perfida de ginduri – caci cel care-si plinge, in felul asta, evolutia, e un arogant latent, unul care se considera totusi deasupra altora si isi reexamineaza trecutul exact in numele acestei superioritati care ar fi trebuit, in alte conditii, sa-l urce pe un piedestal de glorie. Iar gloria e cel mai greu lucru de imaginat, chiar pentru cineva care se pricepe la fictiuni. Daca n-ai trait-o, nu nu prea poti sa presupui cum se manifesta si ce anume naste in tine.

Pe scurt insa, mare lucru nu e de spus. E numai o ocazie de a-mi reexamina furtiv timpul consumat in marginea citorva indoieli, poate nici macar esentiale. O jumatate de viata de om traita pe jumatate si exploatata pe sfert. Lucruri notabile? Exista. Multumire de sine? Vine si pleaca, ambele in cel mai perfect contratimp. Nostalgia unei existente paralele? Perpetua.

35 and counting.

Next Page »

Create a free website or blog at WordPress.com.