Blogul proletarului de tranzitie

February 28, 2012

Oscarul politic

Filed under: Idei personale — proletaru @ 7:03 am

Senzatia din ce in ce mai constanta pe care mi-o dau decernarile anuale ale premiului Oscar e aceea ca evenimentul nu mai are decit rolul de reparatie politica, fara vreo legatura cu filmele sau cu cinematografia in genere. In mod necesar vor exista premiati din toate categoriile: minoritati etnice sau filmele despre ele, minoritati sexuale sau filmele care le reprezinta, reprezentanti ai cinematografiei din zone geografice “sensibile”, s.a.m.d. Ca sa devina “politically correct”, aceasta sarbatoare a renuntat, in mod deliberat, sa mai fie “cinematographically correct”, ceea ce pare sa nu mai deranjeze pe nimeni. Sigur, poate ca niciodata n-a contat in proportie covirsitoare numai cinematografia, dar nu e cu putinta, vazind la ce s-a ajuns, sa nu ti se faca dor de vremurile in care distributia premiilor nu vadea exclusiv impunerea cu forta a vreunei echitati de clasa.

In timpurile mai vechi, adica exact atunci cind Hollywood-ul mai avea si scapari de originalitate si cind numarul remake-urilor nu crescuse direct proportional cu comoditatea inserarii de efecte speciale intr-o pelicula, premiile Oscar puteau sa serveasca cu usurinta drept ghid pentru identificarea filmelor de valoare. Cu alte cuvinte, stiai aproape sigur ca un film nominalizat la Oscar se distingea in raport cu altele pentru vreo calitate anume. Relativizarea valorilor a venit odata cu ultima generatie de productii, cele extrem de bine facute dar care nu mai spun mare lucru. Si in ultimii ani am vizionat cu toptanul astfel de filme. De pilda, “The king’s speech”, “The young Victoria” ori “Inglorious basterds”, ca sa citez doar citeva reputate cazuri ale anilor trecuti, au fost, in opinia mea, esecuri. Curate paradoxuri: filme cu dialog excelent, actori buni, regie si montaj de exceptie care totusi nu spun nimic. Nimic. S-a intimplat ca dupa vizionarea unor astfel de filme si a altora la fel de atractive ca si suprafata dar lipsite de continut, sa nu ramin decit un om cu sentimentul timpului pierdut.

Nu stiu exact de ce s-o fi transformat Hollywood-ul intr-o masinarie ce scuipa intermitent filme care nu mai lasa nici o impresie, si nici nu sint curios, cu atit mai mult cu cit situatia are si exceptii (“Inception”, de pilda, a fost un film seducator si realmente susceptibil de a-ti pune gindirea in miscare). Ceea ce ma deranjeaza e, cum am spus-o, felul in care o academie de film accepta sa se supuna unor criterii politice in alegerile sale. Alegerile astea inceteaza de-a mai fi proprii, devenind un soi de dictat care, fie real, fie inchipuit, nu e mai putin nociv.

Advertisements

February 26, 2012

Cum se poate sari dintr-un grup social intr-unul sanitar

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:15 am

In marginea conflictului dintre Andrei Plesu si Sorin Iliesiu, in care primul e acuzat de-a fi principalul motiv pentru care al doilea zboara din Grupul de Dialog Social, citesc o candida si destul de onesta disculpare a maestrului A.P, publicata in editia online a revistei “Dilema veche”. Desi problema centrala e evitata (nu de alta, dar am fi si noi curiosi, pina la urma, de ce zboara de fapt Iliesiu din GDS), ostracizatul e prezentat intr-o lumina destul de proasta: lingusitor, patetic, nevrotic ori recalcitrant. Retii, indirect, ca e vorba de un personaj de care ar fi cazul sa te feresti, in cazul in care ati ajunge, intimplator, sa va intersectati. Si cam atit.

Cu toate ca multa lume ar avea impresia ca substratul problemei il constituie, de fapt, materialul uman din care e compus GDS-ul, material care se cere din cind in cind asanat, eu cred ca nu e vorba despre asta. Problema GDS-ului nu sint membrii sai. Nu e nici domnul Plesu, nici Gabriel Liiceanu, nici Iliesiu, nici altii. Problema GDS-ului este sensul institutiei in sine, menirea ei, menire care se afla in plina criza. In ’90 stiai exact ce reprezenta GDS-ul: o institutie care trebuia sa imprime un echilibru societatii romanesti aflata in plin tumult. Dialogul social insemna mobilizarea intelectualitatii pentru a atrage atentia atit puterii cit si societatii asupra eventualelor lor derapaje. Era un cerc de oameni liberi care doreau sa previna si dictatura si ignoranta. Si, chiar in contextul debusolarii romanesti, o institutie perfect functionala.

Azi GDS-ul nu mai are nici unul din atributele respective, devenind – si o spun cu tot respectul cu care ma gindesc, totusi, la membrii sai – un soi de stabiliment al platitudinilor si al servitutii vizavi de puterea politica a momentului. Urmaream acum vreo doua saptamini o dezbatere difuzata de televiziunea nationala, dezbatere care reunea citiva membri ai GDS, ca sa constat ca respectivii erau uniti in cuget si-n simtiri de aceeasi ideologie: puterea e buna si legitima in timp ce opozitia si o parte a poporului sint sabotori curati. Si ma intrebam: domnule, cum dracu e posibil ca o institutie care prin natura ei trebuie sa priveasca mereu cu un ochi critic catre partidul aflat la guvernamint, indiferent care e ala, o institutie care trebuie sa sanctioneze abuzurile puterii inainte ca ele sa ia proportii, a ajuns sa identifice drept dusman al intereselor Romaniei numai societatea civila? Cum o fi reusit, in douazeci de ani, dialogul social sa devina dialog anti-social?

Inteleg ca in orice grup de dialog trebuie sa existe idei pro si contra si ca unele partizanate fata de masurile puterii nu pot fi excluse. O fi, dar ceilalti, societatea, masele, mai au si ele avocat? Sau in GDS nu exista aparare pro-bono?

February 24, 2012

Asupra formelor autohtone ale cutarui pacat capital

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:22 am

N-am fost niciodata lacom in sensul traditional al cuvintului. Nu mi-am petrecut timpul imaginindu-mi cum ar fi sa posed un anume lucru sau sa cheltui vreo suma respectabila. Poate nu mi-am dorit niciodata un lucru intr-un asemenea hal incit sa nu-mi pot reprima dorinta sau, dimpotriva, poate ca mi-am reprimat din start fiecare dorinta de teama ca, alimentind-o, lupta cu ea va deveni de nesustinut si de nesuportat. Oricum ar fi fost, mi-a fost mereu dificil sa-i inteleg pe materialistii excesivi ori pe hedonistii radicali carora li se scurg ochii si mintea dupa cite-un obiect (sau poate dupa cite-o persoana, care tot obiect ar reprezenta pentru ei).

Ma gindesc insa cum, in secolul nostru, se sustin cursuri si seminarii despre cum sa iti cultivi dorintele, cum sa-ti urmaresti, pas cu pas, idealurile si cum sa devii, pe zi ce trece, mai materialist. Ai un vis? Trebuie neaparat atins. Ai o placere? Consum-o. Ai o tinta? Gindeste-te la ea zi si noapte pina cind, utilizind argumentul x potrivit profesorului y, ajungi in starea z. Starea fericirii ultime, cind idealul este adjudecat si adaugat la panoplia personala a cuceririlor.

Evident, aceste teorii occidentale despre a avea succes si a atinge cutare ideal in cutare timp, mai traverseaza in tarile lor de origine filtrul corectitudinii politice. Adica: “domnule, slujeste-te de circumstante si de obiecte, dar nu de oameni! Nu iti calca semenii in picioare, pe masura ce te indrepti catre finalitatea pe care ti-ai definit-o!” Insa odata ce aceste teorii fundate pe hegemonia dorintei dar imprumutind si ceva principii etice asa, mai subtirele, se grabesc sa lumineze si Estul nostru, totul se intoarce cu susu-n jos. Lupta e fara reguli si interesul trece cu vederea orice mijloc.

Idealul comun majoritatii romanilor e strict financiar. In vreme ce un occidental e educat sa-si defineasca dorinta in termeni de: a deveni cineva, a face cariera, a conduce cutare companie, a detine cutare patent, a uimi Hollywood-ul, un roman va fi mult mai putin specific: el vrea bani. Si va fi atit de laconic nu pentru ca nu si-ar sti exprima idealul in termenii celuilalt, ci tocmai pentru ca pe el nu-l intereseaza nici metodele de a obtine succesul, nici succesul insusi. El vrea numai banii. Avere, daca se poate, daca nu, cantitate monetara apreciabila. Indiferent cum, important cit.

La asta ma gindeam acum vreo 10-15 minute, citind despre ultimele ratari romanesti in obtinerea mai multor milioane de Euro pentru proiectele comunitare. Toata presa subintelege ca banii aia s-au ratat din pricina ca nu se puteau manipula cum se cuvine (adica nu se puteau fura). Dar nu e aia. Cine vrea sa fure, fura si bani europeni. Problema e ca ei se impart la prea multi: autoritatii politice, proiectantilor, contractorilor si nu in ultimul rind comunitatii. Sa subtiezi cantitatea ar fi o idee, dar cit dracu poti cistiga? Citeva mii de Euro? Pai merita?

Aici nu mai e vorba de lacomia aia standard, asa cum e ea teoretizata in scrierile crestine, ci de paroxismul lacomiei. Sa treci cu vederea un obiect intermediar in asteptarea marelui ideal. In Romania asta s-ar traduce prin: sa refuzi ciubucul in vederea tunului. Sa nu-ti pierzi timpul cu bibanii si sa astepti rechinul. Cineva care nu stie cum devine cazul ar intreba: dar daca nu vine rechinul? Si nu sint sigur ca ai putea sa-l lamuresti sau nu, pentru ca si mie mi se pare paradoxal cum la noi cei care nesocotesc fleacurile in asteptarea prazii gigantice sint mai intotdeauna rasplatiti. Rechinul, cu alte cuvinte, vine mereu.

Ma intreb daca, in cazul in care i-ar fi cunoscut Thoma Aquinatul pe romani, n-ar fi imaginat totusi o pedeapsa alternativa pentru acest tip de lacomie care, desi e caracteristic aproape intregii natiuni, e totusi un caz particular.

Next Page »

Blog at WordPress.com.