Blogul proletarului de tranzitie

January 31, 2012

Panoul de onoare

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:31 am

Exista niste legi, cu siguranta scrise undeva, datind din intervalul 1917 – 1950, unde se indica mijloacele de control ale populatiei slave. Psihologia maselor din Rusia Sovietica era extrem de bine surprinsa si regulile de disciplinare a acestor mase erau riguros puse la punct. Un amalgam de idei desprinse din Marx, Lenin, Stalin si citiva zbiri NKVD-isti care era la inceput destinat conducatorilor rusi de partid si de stat, raspindindu-se ulterior prin tot blocul estic, cu un minimum de rescriere in functie de poporul caruia i se aplicau. Ceea ce n-a fost scris de la bun inceput, s-a adaugat pe parcurs, cartea ajungind sa reprezinte cea mai completa colectie de strategii politice totalitare. Ea a stat la baza longevitatii comunismului in toate tarile eurasiatice.

Totul e acolo: regula lagarelor de munca pentru slabirea rezistentei intelectualilor; regula ajutorului si criticii de partid; regula competitiei in uzine; regula rotatiei cadrelor; regula planului cincinal; regula recrutarii de informatori; regula sistemului de pedepse (sabotajul tehnic echivalind cu crima de drept comun); regula uniformelor-simbol pentru orice tip de munca; regulile propagandei si regulile cenzurii s.a.m.d. Ceva in genul “Invataturilor lui Neagoe Basarab catre fiul sau, Teodosie”, unde Neagoe Basarab e comisar al poporului iar micul Teodosie e viitor secretar general al partidului sau sef al Sovietelor.

Citind intr-o zi despre decaderea industriala a citorva orase americane, mi-am amintit de una din strategiile absolut functionale pentru productivitatea intreprinderilor comuniste. O sa rideti, e vorba de “Panoul de onoare”. Dar sa nu rideti prea tare. “Panoul de onoare”, mereu opus unui alt panou, prezent si el in holul principal al majoritatii intreprinderilor, si anume “Panoul rusinii”, a fost si va ramine un resort al productivitatii.

Imaginati-va ca intr-o intreprindere capitalista li s-ar spune muncitorilor: “Domnilor, daca munciti mai bine si mai cu spor, va punem fotografiile la panoul de onoare. Nu premii, nu bonusuri, nu plati suplimentare. Doar un premiu moral.” Ei bine, respectivii i-ar ride in nas oricui ar veni cu propunerea asta, ba eventual ar munci mai prost, fiind nemotivati financiar. Gigantul industrial capitalist stie ca ori scoate mai multi bani din buzunar, ori se duce afacerea de ripa.

Gigantul comunist nu da bani – si se asigura ca intreg poporul stie asta. Dimpotriva, cultiva de la bun inceput lipsa de respect a oamenilor fata de bani. Se asigura ca nu exista competitie financiara, pret prohibitiv ori specula, ii creeaza individului imaginea ca nu e nimic mai trivial ca banul si mai important decit onoarea, creeaza o fabrica de diplome si de premii in obiecte, tabere si ateliere de lucru, asa incit, la final, omul accepta ca banii sint mijloc si nu scop in sine. In acelasi timp i se da muncitorului respectabil iluzia de celebritate (aparitii la panoul de onoare, in presa locala, intilniri “cu publicul” etc). Credeti-ma pe cuvint ca intr-un astfel de univers, “onorificii” sint vazuti altfel, iar aia care apar la “Panoul rusinii” sint automat ostracizati, expulzati, scosi din cercul colegialitatii. Am trait aceasta realitate si stiu ca, oricit de paradoxal ar parea, in interiorul ei a existat randament.

Ca filosofii pentru controlul maselor, capitalismul si comunismul sint la fel de nocive. Ambele creeaza necesitati artificiale. Capitalismul a creat necesitatea banului, comunismul pe cea a panoului de onoare. Atita doar ca dupa ce te lasi tavalit de aceste mari tentatii, parca dintr-a doua iesi ceva mai curat sufleteste.

Advertisements

January 29, 2012

Un om intre oameni, o statuie intre blocuri

Filed under: Idei personale — proletaru @ 6:51 am

Dincolo de toata isteria ultimelor zile, dincolo de manifestatii, dialoguri furibunde si de agitatia televiziunilor, dincolo de masurile drastice care au pornit sa rastoarne lumea inca libera a Internetului, undeva, intr-un orasel de provincie romanesc, un eveniment de alta natura sfideaza cursul tumultuos al istoriei.

Imperativul “make love, not war!” n-a apus. In numele lui aflu ca municipiul Bistrita a fost ales de Ambasada Chinei pentru a gazdui statuia marelui reformator Deng Xiaoping, un nume pe care, sa fiu sincer, nu l-am mai auzit de prin ’88, in cadrul unor emisiuni tematice (pe vremea aceea si “Telejurnalul” era o emisiune tematica). Ca atare prefectura a primit o cerere din partea ambasadei, a remis cererea primariei, primaria si-a informat consiliderii, s.a.m.d. Rezultatul e laudabil: in curind patriarhalul oras Bistrita il va avea pe Deng Xiaoping suit pe un piedestal si reflectind la soarta reformei sale.

Sigur ca la mijloc e ceea ce se cheama o placinta romaneasca. Poate fi vorba de cutare edil care s-a gindit cum sa tapeze de bani niste straini, si i-a gasit pe chinezi mai cu dare de mina. Poate fi, iarasi, vorba de cutare grup de politicieni locali care, ajungind intr-o delegatie platita din banii statului taman in China, n-au stiut cum sa rasplateasca bunavointa gazdelor decit promitindu-le ca vor ridica intr-o piata a orasului monumentul unui om de stat chinez. Poate fi vorba si de cutare sculptor sau grup de sculptori care, in penurie de fonduri, s-au adresat ambasadei chineze, urmind ca din aceasta aventura sa poata trage foloase suficiente institutii (sculptorii, furnizorii de material – piatra, bronz, ce-o fi! – firma responsabila cu amenajarea terenului, aia care concesioneaza spatiul, amatorii de taiat panglici, amatorii de delegatii si de vizite peste hotare, etc). O sa ziceti: “Cum, toate astea pentru o statuie?” Si raspunsul nu e: “O statuie, dar ce statuie!”, ci “O statuie, da, dar in ce tara, domnule!”

Una peste alta, ca sa le arat compatriotilor mei si cetatenilor orasului Bistrita ca simt si gindesc romaneste, le dau urmatorul sfat: fratilor, faceti-i lui Deng Xiaoping o statuie ecvestra! Mai mult material, mai mult spatiu aferent, mai multi bani bagati in proiect, mai multe vizite de lucru, mai multa lume fericita.

Ah, provincie a visurilor mele…

January 27, 2012

Sarutul

Filed under: Idei personale — proletaru @ 7:15 am

Prin anii ’90, aflindu-ma in facultate, am nimerit intr-un cerc de colegi (colegi, prieteni, cunostinte) unde fetele incercau din rasputeri sa introduca niste obiceiuri mondene. Cu toate ca cele mai multe din aceste practici vizau introducerea unor neologisme in conversatia uzuala, se preluasera si anumite obiceiuri non-verbale, precum imbratisarea, atunci cind ne intilneam, sau sarutul pe obraz intre fete si baieti, obicei de origine francofona, din cite se pare.

Tot asa cum imbratisarile reptate intre adulti, fie ei si tineri, ma duc cu gindul la sentimentalismele ridicole profesate de membrii mafiei, sarutul pe obraz mi se pare o efuziune lipsita de sens. Daca buzele nu ating obrazul, asa cum se intimpla in cele mai multe cazuri, gestul e ridicol. Daca, dimpotriva, sarutul pe obraz e real, el induce intr-un cerc de prieteni obisnuiti un semn al afectiunii care, pentru mine, e nelalocul lui oriunde altundeva decit intr-o relatie sentimentala. Drept urmare probabil va si imaginati ca, tipicar cum sint (si cam la fel de inchistat in valori indoielnice pe cit de hotarit sa suprim infuzia altor valori indoielnice) eram foarte aproape de a parasi grupul numai din pricina unor astfel de formalisme, cu toate ca-mi erau destul de dragi toti cei care il frecventau. Eram gata-gata, cum s-ar spune, sa tradez solidaritatea in favoarea unui principiu, chiar daca imi dadeam seama ca principiul insusi era aberant.

Singurul lucru care ma tinea in sinul grupului respectiv era atasamentul fata de una dintre fete, care marturisesc ca-mi placea tare. Cea mai noua “achizitie” a grupului, Irina, era vioaie, volubila, cu nasul cirn si o figura rotunda acoperita de plete aurii, imi anima imaginatia si suscita verva. Ridea la glumele mele, imi asculta povestile cu o anumita lumina in ochi si imi impunea o arzatoare nevoie de a-i sorbi cuvintele, de a-i memora mersul si gesturile. Evident ca in conditiile acelea nu mai aveam ce sa fac decit sa suport orice formalism, orice norma de imprumut. Nu mai conta.

Incet-incet incepu chiar sa-mi placa obiceiul sarutului. La gindul ca, simulind la repezeala sarutul pe obrazul celorlalte fete, aveam sa ajung si la ea, s-o imbratisez mai cu putere si sa-mi apas buzele cit mai aproape de gura ei, deveneam altfel. Intelegator, iertator si poate chiar fericit. Transformasem o atitudine de compromis, un sarut fals, intr-o apropiere reala. Iar pulsul mi se accelera atunci cind intelegeam ca si ei ii placea acest joc si ca participa la el cu insufletire. Nu peste multa vreme sarutul de la sosire si de la plecare capatase un alt sens pentru noi, si peste si mai putin timp deviasem cu totul de la rigoarea initiala; nu ne mai atingeam obrajii, ci buzele de-a dreptul.

Eram, dupa vreo doua luni de zile de la momentul in care o cunoscusem, in situatia de a-i marturisi Irinei ca simpla reuniune de grup nu imi mai ajungea si ca aveam nevoie s-o vad mai des, mult mai des. Pregatit pentru ritualul atingerilor superficiale si creind in imaginatie un alt ritual, al tandreturilor intime, vizitai intr-o zi camera fetelor, descoperind, cu surprindere un intrus, si anume logodnicul Irinei. Vazindu-ma, fata ma imbratisa la fel ca in fiecare zi si, inaltindu-se putin pe degetele de la picioare, ma saruta pe buze. Imediat dupa asta mi-l prezenta pe noul-venit. Fara nici un gest anume destinat mie, fara nici un rictus de complicitate care sa-mi sugereze cumva ca sarutul nostru avusese semnificatia scontata de mine. Nimic, numai acelasi zimbet ca intotdeauna; semnul care crezusem ca-mi era destinat si care, subit, isi pierduse orice destinatie.

Stiu ca totul in lume e semn, si ca tot ceea ce pleaca de la semn e interpretare. Ca, prin urmare, s-ar putea ca nimic sa nu exprime ceea ce pare ca exprima, si tot ceea ce credem ca stim s-ar putea sa existe numai in imaginatia noastra. Insa si acum am convingerea ca un sarut poate contine in el tot adevarul lumii. Totul e ca cel care primeste sarutul sa fie pregatit pentru respectivul adevar.

Enfin, asta e. La dracu cu obiceiurile francofone si cu romanii care nu le pricep.

Next Page »

Blog at WordPress.com.